Lumea chineză Revista română de cultură chineză Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Scrisoarea către Wu Zhi se constituie într-un interesant complement pentru Discursul despre literatură. La fel ca şi în textul precedent, Cao Pi, în acelaşi stil extrem de viu, dă glas unei experienţe personale a literaturii, văzută aproape ca un act de comuniune între cei care o practică, atît ca meserie, cît ca şi ca manieră de eliberare personală şi de afirmare a individualităţii şi a libertăţii. Subiectul scrisorii, adresată magistratului din Zhaoge, Wu Zhi, în anul 218, este reprezentat de aceiaşi şapte scriitori menţionaţi mai sus şi cunoscuţi ulterior drept "Cei şapte maeştri din perioada Jian'an". Mulţi dintre aceştia muriseră în anul anterior într-o epidemie. Iar dacă în Discursul despre literatură Cao Pi realizase doar parţial o evaluare a lor în termenii psihologizanţi care vor deveni regulă în critica literară ulterioară, el revine aici şi trece în revistă, în acest sens, caracteristicile scriiturii fiecăruia dintre prietenii şi tovarăşii săi. Textul s-a păstrat în Wenxuan, 42. Varianta folosită pentru traducere provine din Cheng Qianfan (ed.), Zhongguo gudai wenxue yinghua (Shanghai jiaoyu chubanshe, 1984, pp. 121-126). A fost consultată şi traducerea lui Burton Watson din Renditions 1994. 41-42, pp. 9-10.

În ziua a treia din luna a doua, Pi are să limpezească:

Anii şi lunile uşor sporesc şi de cînd ne-am despărţit se fac patru ani. Să nu te vezi trei ani - pînă şi poetul oftează, în Dealul de răsărit,[1] că e mult: darămite dacă e şi mai mult? Cum de-mi mai ţin oare gîndurile? Deşi scrisorile au mers înainte şi înapoi (între noi), n-a fost îndeajuns ca să-mi desfacă acest nod de tristeţe.

Anul trecut a fost o molimă şi mulţi prieteni şi rude au fost loviţi de această nenorocire. Xu Gan, Chen Lin, Ying Yang şi Liu Zhen[2] au murit cu toţii în acelaşi timp: cum să pot da glas durerii (care mă încearcă)? Pe vremuri, cînd ne petreceam sau stăteam laolaltă, la drum carele erau unite unul de altul iar la oprire rogojinile ne erau legate una de alta: cum să fi putut noi oare să ne pierdem unii de ceilalţi măcar o clipă? De fiecare dată cînd ce era turnat în cupă trecea de la unul la altul şi (instrumentele cu) corzi şi cele de suflat laolaltă cîntau, vinul ne era pe plac şi urechile ni se înroşeau şi, înălţîndu-ne capetele, incantam poeme. În acele momente, eram nechibzuiţi şi nu ne ştiam bucuria. Socoteam ca fiecăruia i-au fost daţi o sută de ani şi că astfel vom putea multă vreme să stăm laolaltă şi să avem grijă unul de celălalt. Cum să-mi închipui că în răstimpul a cîţiva ani ne vom ofili şi vom cădea şi că mulţi ne vom atinge sfîrşitul? Îmi sfîşie inima să vorbesc despre asta.

Nu demult, am strîns textele rămase de la ei şi le-am reunit într-o antologie. Privindu-le numele, (am văzut) că acestea intraseră deja în condica duhurilor: mi-am amintit de călătoriile noastre de demult şi mi s-a părut că-i văd încă cu ochiul minţii. Însă aceşti maeştri s-au preschimbat în scîrnă şi ţărînă: ce mai poate fi acum spus?

Privind la oamenii de litere din vechime şi de azi, (vedem că) în general nu se îngrijesc de faptele mărunte şi că puţini sînt cei care pot să se înalţe prin renumele şi nobleţea lor. Xu Gan era singurul care însă cuprindea şi rafinamentul şi îmbrăţişa şi substanţa: liniştit, calm şi cu puţine dorinţe, el avea aspiraţiile (pustnicului de pe) muntele Ji[3] şi se poate spune ca era un om ales plin de armonie.[4] El a compus Discursurile mijlocului în peste 20 de capitole, care s-a împlinit într-o rostire cu totul personală: cuvintele şi ideile sînt canonic-elegante şi sînt vrednice să fie date mai departe posterităţii, iar acest maestru nu va cunoaşte ofilirea.

Yin Yang avea adesea gînd de zugrăvire şi făurire pline de podoabă, talentul şi învăţătura fiindu-i întru totul îndeajuns pentru a scrie cărţi. Că aspiraţii atît de frumoase nu şi-au găsit urmarea e într-adevăr regretabil.

Recent am citit pe de-a-ntregul scrierile (acestor) maeştri şi, faţă în faţă cu ele, m-am aflat ştergîndu-mi lacrimile: simţeam şi durere faţă de cei dispăruţi şi mă gîndeam şi la (ce mă aşteaptă pe) mine însumi.

Memorialele lui Kong Rong sînt foarte robuste, fiind însă puţin prea bogate şi ornamentate. Liu Zhen are o suflare neobişnuită, dar nu are forţă: el se pricepe totuşi la poezia în cinci silabe şi subtilitatea lui îl deosebeşte cu totul de contemporani. Scrisorile lui Ruan Yu sînt vii şi vivace, aducînd îndeajunsă bucurie. Doar Wang Can se pricepe la rapsodii, dar din păcate forma acestora este prea slabă ca să poată purta podoaba (expresiei); cît despre (textele) în care e bun, cei vechi nu-l pot depăşi cu mult.

În vechi, Bo Ya şi-a rupt corzile (lirei) după (moartea lui) Zhong Ziqi iar Confucius a aruncat toată carnea tocată (cînd a auzit de moartea lui) Zi Lu[5]: primul era îndurerat că e greu să dai peste unul care să se priceapă la sunete iar celălalt întristat că alţi discipoli nu-l vor mai putea ajunge. Maeştrii (Jian'an) nu i-au ajuns chiar pe cei vechi, însă au fost vîrfurile vremurilor lor, iar cei rămaşi încă astăzi deja nu-i mai pot atinge. "Nu-l trata pe cel mai mic decît tine cu uşurinţă",[6] iar pe cei ce vor veni după noi să nu-i dispreţuim: însă mi-e teama că domnia-ta şi cu mine nu vom mai ajunge să-i vedem.

Anii îmi sînt deja înaintaţi iar în cuget ţin zece mii de crîmpeie (de gînd). Uneori cîte ceva mă îngrijorează şi trece noaptea toată şi eu tot nu închid ochii. Însă cînd oare au să mai fie aspiraţiile şi gîndurile mele din nou asemenea cu cele din vremurile vechi? Deja m-am preschimbat într-un moşneag, chiar de nu am încă păr alb. Împăratul Guang Wu a spus: "Ani am peste treizeci, iar printre soldaţi am stat zece: schimbările (văzute de mine) nu sînt puţine."[7] Virtutea mea nu se poate asemăna cu a lui, însă ca vîrstă sîntem la fel. Eu am substanţa unui cîine sau a unei capre dar îmbrac blana plină de podoabă unui tigru sau a unui leopard; lipsit de strălucirea stelelor, o iau cu împrumut pe cea a soarelui şi a lunii; fiecare mişcare îmi e privită şi urmărită: cînd oare se va schimba aceasta? Mi-e teamă că niciodată nu o să mai ajung să petrec ca în zilele cele de demult. În tinereţe într-adevăr se cade să faci ce poţi, căci după ce anii au trecut şi s-au petrecut, cum oare să-i faci să mai rămînă? Cînd cei vechi spuneau că (dacă ziua e prea scurtă) "să rătăceşti noaptea la lumina torţelor" aveau pricinile lor.[8]

În ultima vreme, din ce ţi-ai mai găsit bucurie? Ai oare cîte vreo alcătuire sau creaţie noua? Eu înspre răsărit suspin şi îţi scriu scrisoare ca să-ţi înfăţişez ce se află în inima mea.

Pi atît a avut să limpezească.

N O T E

[1]"Dealul de răsărit" face parte din Cartea poemelor (nr. 156) şi se construieşte pe întoarcerea acasă, după trei ani, a unui soldat aflat într-o campanie militară.

[2]Vezi mai sus celalalt text al lui Cao Pi, precum şi nota 3 de la textul anterior.

[3]Xu You a refuzat să primească tronul pe care împăratul Yao vroia să i-l cedeze şi s-a ascuns de acesta pe muntele Ji.

[4]Aluzie la un celebru pasaj din Analectele lui Confucius (6.18.), la care se va face referire şi mai jos: "Cel ale cărui porniri întrec învăţătura e-un om necizelat ce nu cunoaşte măsura. Cel ce prin învăţătură pornirile şi-a stăpînit nu-i decît un cărturar instruit. Cel la care firea cu învăţătura ştiu să se îmbine [binbin, echivalat aici prin "plin de armonie"], acela-i ce se cheamă Omul ales sau Omul de bine." Versiunea românească, Confucius, Analecte, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 133, traducere de Florentina Vişan.

[5]Bo Ya, un celebru muzician, nu a dorit să mai cînte cînd singurul care îi aprecia pe deplin muzica, Zhong Ziqi, a murit. Confucius, aflînd de moartea discipolului său, Zi Lu, care a fost ucis şi-apoi ciopîrţit în bucăţi, a ordonat să fie aruncată toată carnea tocată din casă.

[6]Analecte 9.23. Varianta românească, ed. cit., p. 169.

[7]Împăratul Guangwu (25 ~ 56) este întemeietorul dinastiei Han de Răsărit.

[8]Citat din poemul numărul 15 din rîndul aşa-numitelor Nouăsprezece poeme vechi din dinastia Han.

mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers