Lumea chineză Revista română de cultură chineză Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Un discurs despre literatură al lui Cao Pi (187 ~ 226), scris cu cîţiva ani înainte ca acesta să se înscăuneze formal ca împărat al noii dinastii Wei şi să pună astfel capăt primei mari dinastii chineze, Han, făcea parte iniţial dintr-o serie mai mare de Discursuri canonice, expuneri teoretice pe varii teme. Discursurile canonice nu s-au păstrat însă decît fragmentar, soartă pe care a împărtăşit-o şi eseul de faţă. Din multe puncte de vedere, Un discurs despre literatură este tipic pentru noua sensibilitate culturală care începe să se impună în China secolului 3 şi care avea să se concretizeze, mai tîrziu, în direcţia autonomizării, a personalizării şi a individualizării literarului: vechile preocupări pentru moralitatea, canonicitatea şi eficienţa textului literar cedează aici locul referirilor la "suflul" sau "suflarea" (qi) auctorială, la relaţia dintre speciile literare şi personalitatea scriitorului sau la rolul literaturii în asigurarea nemuririi şi a celebrităţii. Scris din perspectiva unui patron literar, simultan teoretician, dar şi practicant al literelor - lui Cao Pi îi datorăm numeroase rapsodii, poeme, scrisori etc. - Discursul este şi o operă foarte personală şi foarte vie, produs al unei inteligenţe profund preocupate de lumea literară a timpului său. Textul s-a păstrat în Wenxuan, 52. Varianta folosită pentru traducere provine din antologia Wei Jin Nan Bei chao wenxue shi cankao ziliao cu comentariile membrilor Secţiei de predare şi cercetare a literaturii chineze de la Universitatea Beida (Zhonghua shuju, Beijing, 1962, pp. 45-53). Au fost consultate şi traducerile lui Stephen Owen (Readings in Chinese Literary Thought, Harvard University Press, Cambridge, 1992, pp. 57-72) şi Wong Siu-kit (Early Chinese Literary Criticism, Chinese University Press, Hong Kong, 1983, pp. 19-22).

Oamenii de litere se dispreţuiesc unii pe alţii - din vechi aşa a fost. Fu Yi şi Ban Gu se aveau ca fraţii, însă Ban l-a micşorat (în vorbe pe Fu), scriindu-i într-o scrisoare fratelui său mai mic, Ban Zhao[1]: "Prin putinţa lui de a înşirui cuvinte, Fu Yi a devenit librar la Terasa cu Orhidee[2]: cînd cobora pensula (să scrie), nici că se mai putea opri."

Oamenii se pricep să se arate vederii pe ei înşişi: dar literatura nu are o singură formă şi puţini sînt cei care se pricep la toate, aşa că fiecare îşi foloseşte ajunsurile ca să-şi pună în umbră neajunsurile. O vorbă de prin sate spune: "Am acasă o mătură tocită, face cît o mie de galbeni": de acelaşi soi este şi necazul de a nu te vedea pe tine însuţi.

Oamenii de litere de azi sînt Kong Rong, numit şi Wen Ju, din statul Lu; Chen Lin, numit şi Kong Zhang, din Guangling; Wang Can, numit şi Zhong Xuan, din Shanyang; Xu Gan, numit şi Wei Chang, din Beihai; Ruan Yu, numit şi Yuan Yu, din Chenliu; Ying Yang, numit şi De Lian, din Runan; şi Liu Zhen, numit şi Gong Gan, din Dongping. Aceşti şapte maeştri[3] în învăţătură nimic nu au lăsat deoparte, iar în rostire nimic nu au avut de împrumut. Toţi şi-au mînat armăsarii cei iuţi cale de o mie de li şi au galopat laolaltă cu acelaşi pas: să se admire din această pricină le-a fost însă foarte greu. Iată de ce un om ales se cercetează pe sine spre a-i măsura pe ceilalţi şi astfel poate să ocolească asemenea neajunsuri (cum sînt părtinirea şi invidia) şi poate scrie un Discurs despre literatură.

Wang Can se pricepe la rapsodii, iar Xu Gan, deşi are o uneori o suflare (qi) înceată, îi este totuşi pereche. Rapsodii precum Începutul călătoriei, Urcatul în turn, Rapsodia despre salcîm sau Gînduri de călătorie ale lui Wang Can, sau precum Maimuţa neagră, Vasul care curge, Evantaiul rotund sau Rapsodia despre mandarin ale lui Xu Gan - nici măcar Zhang Heng sau Cai Yong nu le întrec.[4] La alte scrieri însă nu se pot potrivi cu acestea: în privinţa memorialelor, scrisorilor şi însemnărilor, Chen Lin şi Ruan Yu sînt astăzi la înălţime. Ying Yang are bună potrivire, dar nu are vigoare; Liu Zhen are vigoare, dar nu ţine nimic ascuns; Kong Rong are suflare şi forme înalte şi subtile, cu ceva prin care îi întrece pe ceilalţi; însă el nu poate susţine un discurs, iar structurarea nu îi este precum rostirea: cît priveşte cele în care amestecă satira şi joaca, acolo unde se arată priceput e asemenea lui Yang Xiong[5] şi Ban Gu.

Oamenii obişnuiţi preţuiesc îndepărtatul şi dispreţuiesc apropiatul, se iau după renume şi se întorc cu spatele la fapte şi mai trăiesc şi necazul întunecării faţă de ei înşişi, socotindu-se a fi oameni de mare vrednicie. Căci formele literare au o rădăcină comună, dar sînt ramuri diferite. Astfel, memorialele şi comentariile se cade să fie canonice, iar scrisorile şi discursurile se cade să fie bine structurate; inscripţiile şi necrologurile pun preţ pe fapte, iar poeziile şi rapsodiile urmăresc frumuseţea: aceste patru soiuri nu sînt asemenea, aşa că cel înzestrat (la literatură) va arăta părtinire (practicînd cu precădere o specie sau alta). Numai un talent cuprinzător va putea să împlinească toate aceste forme.

În literatură, suflarea este cea mai însemnată. Suflarea are forme pure şi forme impure; ea nu poate fi făcută să vină cu forţa. Să comparăm cu muzica: deşi melodiile sînt asemenea iar ritmurile urmează aceeaşi regulă, în inegalitatea ivită la tragerea suflării măiestria şi neîndemînarea îşi găsesc amîndouă rădăcina. Şi deşi în tată se află (această suflare), el nu o poate da mai departe fiului său, şi nici un frate mai mare celui mai mic.

Piesele literare sînt măreaţă împlinire în cîrmuirea statului şi strălucită lucrare ce nu cunoaşte ofilirea. Anii omului odată tot îşi ating sfîrşitul; onorurile şi bucuriile se opresc odată cu trupul: oricît de lungă ar fi durata la care ar ajunge, tot nu se aseamănă cu neistovirea pieselor literare. Iată de ce autorii din vechime îşi încredinţau fiinţa pensulei şi tuşului şi-şi lăsau ideile să se vadă în alcătuiri şi cărţi: ei nu s-au lăsat în grija rostirilor vreunui bun istoric şi nici nu  s-au bizuit pe vreo putere iute trecătoare, ci şi-au dus singuri mai departe numele şi renumele. Şi astfel, Contele Apusului, din întunecimea (închisorii), a mărit Cartea schimbărilor, iar Ducele de Zhou, din strălucirea (poziţiei sale), a croit Riturile:[6] primul nu şi-a găsit pricină sărăcia şi strîmtorarea ca să nu-şi facă lucrarea, celălalt nu şi-a luat motiv sănătatea şi bucuria ca să-şi ducă gîndurile în altă parte. Iată deci că oamenii din vechime nu puneau preţ pe jadurile cele mari, ci pe clipele cele scurte, temători că timpul trece pe lîngă ei.

Oamenii însă nu-şi chinuie mult puterile: dacă sînt săraci şi umili atunci se tem de foame şi frig, dacă sînt bogaţi şi nobili atunci se lasă în voia bucuriilor şi-a plăcerilor. Ei se ocupă doar de ce li se află în faţa ochilor şi lasă deoparte împlinirile (ce-ar dura) o mie de ani. Deasupra, zilele şi lunile toate se duc; aici, jos, trupurile şi chipurile toate se veştejesc, şi deodată ne preschimbăm şi ne transformăm laolaltă cu cele zece mii de lucruri: aceasta este marea durere a unui om plin de aspiraţii. Kong Rong şi ceilalţi au pierit deja şi doar discursurile compuse de Xu Gan s-au împlinit într-o rostire personală.

N O T E

[1]Cei trei sînt cunoscuţi oameni de litere din dinastia Han de Răsărit (25 ~ 220).

[2]Biblioteca Imperială.

[3]Cunoscuţi mai ales sub numele de "Cei şapte maeştri din perioada Jian'an".

[4]Zhang Heng şi Cai Yong sînt cunoscuţi poeţi din dinastia Han de Răsărit.

[5]Celebru filozof şi literat din dinastia Han de Apus (-206 ~ + 9).

[6]Primul personaj menţionat aici, mai cunoscut drept Regele Wen, este tatăl întemeietorului dinastiei Zhou (sec. -11 ~ -221), Regele Wu, iar Ducele de Zhou este un alt fiu al său, o vreme regent după moartea fratelui său. Cartea schimbărilor, ca şi Riturile, sînt două texte din canonul clasic chinez asociate tradiţional cu diverşi eroi culturali.

mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers