Song Yu (atribuit): Rapsodia despre vînt

Traducere de Dinu Luca

Regele Xiang din Chu rătăcea prin Palatul Terasei cu Orhidee, slujit de Song Yu şi de Jing Chai,[1] cînd o adiere de vânt, fîş!, îi atinse. Regele îşi desfăcu veşmîntul şi, aşezat în bătaia lui, spuse: "Plăcut mai este vîntul acesta! Nu este el oare ceva ce eu împart dimpreună cu cei de rînd?" Song Yu răspunse: "Acesta e vîntul doar al marelui rege, cum oare să izbutească cei de rînd să şi-l împartă cu el?" Regele: "Vîntul este suflarea Cerului şi a pămîntului, care cu lesniciune şi peste tot ajunge şi vine fără s-aleagă între cel nobil şi cel umil, între cel de sus şi cel de jos; acum domnia ta socoteşte că acesta e vîntul meu: oare ai ceva de spus despre asta?" Song Yu răspunse: "Sluga ta a auzit de la maestrul ei că lămîiul încovoiat cheamă la el cuiburile de pasăre, iar găurile şi crăpăturile cheamă la ele vîntul: cele pe care se sprijină (cuiburile şi vînturile) acestea sînt, dar suflarea vîntului se deosebeşte (după loc)."

Regele: "De unde se iscă dar vîntul la început?" Song Yu răspunse:

"Vîntul se naşte din pămînt,

se-nalţă pe vîrfurile de lintiţă verde,

treptat pătrunde în văi şi în strungi,

îşi sporeşte mînia în gura buzunarelor pămîntului,

se prelinge de-a lungul întorsurilor munţilor mari,

dansează dedesubtul pinilor şi-al cedrilor,

iute pluteşte, ciocnind, izbind,

năprasnic se-nalţă, arzător, mînios,

vîjîie vijelie, tunet mugind,

se-nvîrte vîrtej, brăzdînd, amestecînd,

prăvale stînci, doboară copaci,

izbeşte şi vîntură păduri şi ierburi.

Dar cînd stă să se potolească,

se-mprăştie, se-mparte, se-mparte, se-mprăştie,

se năpusteşte-n hăuri, zguduie lacătele,

făcînd strălucire luminoasă, lucitoare scînteie,

se răsfiră şi se risipeşte, se duce şi pleacă.

Şi-astfel acest vînt bărbătesc, pur şi proaspăt,

suflă şi zboară, se-nalţă şi coboară,

se caţără pe zidurile-nalte, le trece,

şi pătrunde-n adîncul palatului,

se-atinge de flori şi de frunze şi le scutură-aromele,

rătăceşte-ntre scorţişori şi arborii de piper,

se ridică în zbor peste apele repezi,

stă să năvălească peste bulbii de lotus,

mîngîie orhideele,

deschide genţianele,

culcă bujorii,

înmugureşte sălciile,

se-nvîrte vîrtej, năpustindu-se-n măguri,

întristează şi mîhneşte mulţimea-aromatelor.

Iar apoi, lin, liniştit din mijlocul curţii,

la miazănoapte se suie în sala de jad,

se urcă pe perdeaua de mătase,

străbate cămările de dinăuntru,

şi aşa ajunge să fie vîntul marelui rege.

Iar cînd acest vînt dă peste vreun om,

e rece şi răcoros, te-nfioară, te-nfrigurează,

dar e pur şi curat, de scoţi un oftat.

Pur, foarte pur, plăcut, plăcut,

vindecă boala, taie mahmureala,

limpezeşte urechile, luminează ochii,

linişteşte trupul, îl uşurează pe om.

Acesta este ce se cheamă vîntul bărbătesc al marelui rege."

Regele spuse: "Bine-ai vorbit despre această treabă! Dar despre vîntul oamenilor de rînd, despre acela pot oare-ntreba?" Song Yu răspunse:

"Vîntul oamenilor de rînd

sus!, se ridică din mijlocul uliţelor sărmane,

stîrneşte praful, urcă ţărînă,

înfrînîndu-se, stăpînindu-se, furios, plin de ură,

se năpusteşte în hăuri, năpădeşte prin porţi,

scutură movilele de nisip,

suflă cenuşa stinsă,

răscoleşte noroiul mizerabil,

înalţă resturile putrede,

dintr-o parte se-apropie de ferestre de lut[2] şi pătrunde,

şi ajunge-n cămările bordeielor.

Iar cînd acest vînt dă peste vreun om,

îngrijează, îngrijorează, mîhneşte, întristează,

mînă asupra-i sudoare şi-i dă umezeală,

de-ajunge să aibă în inimă amar şi necaz

şi boală să facă şi s-ardă cu febră.

De-i nimereşte buzele, îi face bube,

de-i atinge ochii, îi face roşeaţă:

înghite, scrîşneşte, tuşeşte, strigă,

nici viu, nici mort n-are scăpare.

Acesta este ce se cheamă vîntul femeiesc al oamenilor de rînd."