Lumea chineză

Revista română de cultură chineză

Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Cuprins Articolele în limba engleză Articolul următor Pagina lingvisticii chineze Pagina Editurii Sempre


Calea stăpînitorului este una dintre cele mai importante secțiuni (a cincea) din textul filozofului Han Fei (-280? ~ -233), om politic și teoretician al legismului - al acelei filozofii, cu alte cuvinte, care a stat la baza ideologiei totalitare care a permis unificarea Chinei într-un imperiu sub Primul Împărat, Qin Shihuangdi, în anul -221. Iar însemnătatea capitolului constă poate tocmai în maniera în care, prin subtile apropieri, aproprieri, deturnări și reformulări, Han Fei (cîndva elev al confucianistului Xunzi!) reușește să repotențeze termeni și imagini favorite ale speculațiilor metafizice daoiste, transmutîndu-le în politic și construindu-și astfel o bază extrem de temeinică pentru propriile dezvoltări doctrinale. Din acest motiv, textul se cere continuu citit la mai multe nivele, îndepărtările sau apropierile de textul Daodejing, atît la nivelul formulelor fixe cît și la cel al formulărilor cu valoare asertivă maximă, fiind evidente. Totul într-un stil de natură să fascineze prin simetrie și prin trecerea constantă de la proză la rimă și invers, într-un caleidoscop de "astfel", "ca atare", "prin urmare", "așa că" etc. - conectori care subliniază prezența unui rafinat retor, bine școlit în disputele filozofice ale vremii.
Varianta folosită pentru traducere este cea a lui Chen Qiyu (Hanfeizi jishi, Shanghai renmin chubanshe, 1974), coroborată cu selecția lui Shen Yucheng și Guo Yongzhi (Hanfeizi xuanyi, Shanghai guji chubanshe, 1991). A fost consultată și traducerea lui Burton Watson (Columbia University Press, 1964).



Hanfeizi: Calea stăpînitorului
Traducere de Dinu Luca



Dao este
începutul celor zece mii de lucruri
și firul bunelor și al relelor:
de aceea stăpînul luminat
păstrează începutul spre a cunoaște izvorul celor zece mii de lucruri,
și controlează firul spre a cunoaște mlădițele bunelor și ale relelor.
Și astfel,
prin vid și nemișcare tratîndu-le,
el face numele singure să se numească
și face lucrurile singure să se statornicească:
vid, el știe starea de fapt din realitate,
nemișcat, știe măsura pentru acționare:
cei ce vorbesc - singuri vor da nume,
cei ce făptuiesc - singuri vor da formă:
dacă numele și formele își corespund și se întrepătrund,
atunci (toate) se vor potrivi cu starea lor de fapt.
Iată de ce se spune:
"Stăpînul să nu-și lase vederii dorințele,
căci de-și va lăsa vederii dorințele,
slugile își vor pune multă podoabă;
stăpînul să nu-și lase vederii intențiile,
căci de-și va lăsa vederii intențiile,
slugile se vor arăta altfel decît sînt."
Iată de ce se spune:
"Lasă binele, lasă și răul,
slugile singure se vor arăta cum sînt;
lasă iscusința, lasă viclenia,
slugile singure se vor feri."
Astfel,
cel ce iscusința nu-și folosește spre a pune la cale
face cele zece mii de lucruri să-și cunoască locurile lor;
cel ce vrednicia nu-și folosește spre a acționa
vede ce anume urmăresc slujitorii lui;
cel ce curajul nu-și folosește spre a se arăta mînios
face toți dregătorii să-și ducă pînă la capăt dîrzenia.
Așa
lăsîndu-ți iscusința vei avea totuși luminare,
lăsîndu-ți vrednicia vei avea totuși împlinire,
lăsîndu-ți curajul vei avea totuși tărie:
dregătorii toți să-și vadă de-ale lor,
cei o sută de miniștri să-și aibă neschimbare,
să-i pui să făptuiască potrivit priceperilor:
aceasta se cheamă urmarea neschimbării.
Astfel se spune: "Liniștit!, el stă fără să aibă vreun loc; vid!, nimeni nu-i pătrunde sălașul": deasupra, stăpînul luminat nu făptuiește; dedesupt, dregătorii toți sînt înfricoșați și înspăimîntați. Calea stăpînului luminat este să-i facă pe cei iscusiți să se istovească în planuri, în temeiul acestora să orînduiască lucrările (statului), iar lui să nu-i secătuiască iscusința; și să-i facă pe cei vrednici să-și rînduiască înzestrările, în temeiul acestora să le dea însărcinări, iar lui să nu-i istovească priceperea. De va fi împlinire, a stăpînului va fi iscusința; de va fi greșeală, a slugii va fi recunoașterea vinei: astfel stăpînului renumele nu-i va cunoaște istovire. Și așa, fără să fie vrednic, el este maestru celor vrednici, și fără să fie iscusit, este măsură celor iscusiți.
Sluga să trudească
stăpînul să aibă împlinirea -
aceasta se cheamă principiul stăpînitorului vrednic.



Calea se afla în ne-vedere,
folosul se afla în ne-cunoaștere;
vid, nemișcat, fără amestec,
de întunecime folosește-te spre a vedea lipsurile:
să vezi, dar să nu (pari că) ai văzut,
să auzi, dar să nu (pari că) ai auzit,
să știi, dar să nu (pari că) știi.
Să știi încotro se îndreaptă vorbele,
dar să nu le preschimbi și să nu le corectezi:
vezi doar de se verifică și de se potrivesc;
în dregătorie așază un (singur) om,
și nu-l lăsa să ducă vorbă cu alții:
cele zece mii de lucruri vor fi astfel în liniște.
Ascunde-ți urmele, acoperă-ți începuturile: cei de jos nu-ți vor putea găsi izvorul; lasă-ți iscusința, părăsește-ți priceperea: cei de jos nu-ți vor putea ghici intențiile. Păstrează direcția în care te îndrepți și cercetează felul în care te potrivești cu ea; ține precaut mînerele și apucă-le strîns:[1] retează-le (supușilor) speranțele, doboară-le intențiile, nu-i lăsa pe alții să-și dorească (mînerele cîrmuirii).
De nu ești atent la gaura cheii, de nu-ți întărești poarta, tigrii se vor ivi; de nu ești precaut în lucrările tale, de nu ascunzi starea de fapt, tîlharii se vor arăta.
Își ucid stăpînul,
locul i-l iau,
și nu e om să nu fie (de frică laolaltă) cu ei:
iată de ce se cheamă "tigri".
Stau lîngă stăpîn,
îi pîndesc greșeala:
iată de ce se cheamă "tîlhari".
Risipește-le clicile,
strînge-le sprijinitorii,
închide-le ușile,
lipsește-i de ajutoare:
atunci țara va fi fără de tigri.
Fii mare de nemăsurat, fii adînc de nesocotit, unește și potrivește numele și formele, examinează și cercetează regulile și normele, pedepsește-i pe cei ce-ndrăznesc să acționeze (fără voia ta): atunci țara va fi fără de tîlhari.
Așa că stăpînitorul oamenilor are cinci piedici:
prima piedică e ca sluga să-și închidă stăpînul (în neștiință);
a doua piedică e ca sluga să controleze bogățiile și profiturile;
a treia piedica e ca sluga să-ndrăznească să dea porunci (fără voia ta);
a patra piedică e ca sluga să ajungă să facă (singură) fapte de dreaptă-judecată;
a cincea piedică e ca sluga să ajungă să-și așeze oameni (în diverse poziții).
Dacă sluga își va închide stăpînul (în neștiință), atunci stăpînul își va pierde locul; dacă sluga va controla bogățiile și profiturile, atunci stăpînul își va pierde puterea (de a da răsplată); dacă sluga va îndrăzni să dea porunci, atunci stăpînul va pierde controlul (țării); dacă sluga va ajunge să facă (singură) fapte de dreaptă-judecată, atunci stăpînul își va pierde strălucirea; dacă sluga va ajunge să-și așeze oamenii, atunci stăpînitorul își va pierde sprijinitorii. Acestea toate sînt (drepturi) pe care stăpînul oamenilor singur le are, nu dintre cele pe care slugile le pot apuca.



Calea stăpînitorului oamenilor
din nemișcare și retragere își face comoară:
el nu se apucă singur de lucrări, dar știe (să recunoască) neîndemînarea și meșteșugirea,
nu pune singur la cale, dar știe (să recunoască) fericirea și nenorocirea.
De aceea,
el nu glăsuiește, dar se pricepe să primească răspuns,
nu mărginește, dar se pricepe să sporească:
cînd vorbele au primit răspuns, el păstrează dovada; cînd lucrările deja au sporit, le ține strîns semnele: unirea dovezilor și a semnelor este cea din care se nasc recompensele și pedepsele.[2] Astfel, dregătorii toți își înfățișează vorbele, stăpînul în temeiul vorbelor lor le dă în socoteală lucrările și în temeiul lucrării le cercetează împlinirea: dacă împlinirea e pe potriva lucrării, iar lucrarea pe potriva vorbelor, atunci îi răsplătește; dacă împlinirea nu e pe potriva lucrării, iar lucrarea nu e pe potriva vorbelor, atunci îi pedepsește. Calea stăpânului luminat este că sluga nu izbutește doar să-și înfățișeze vorbele și să nu fie pe potrivă cu ele.
Așadar, cînd stăpînul luminat pune în aplicare recompensele, blînd e, ca ploaia venită la vremea ei: toți oamenii în umezeala ei au cîștig; cînd pune în aplicare pedepsele, înspăimîntător se află, ca tunetul și trăznetul: nici înțelepții cei sfinți nu le pot domoli. Așa că stăpînul luminat nu e ușuratic cu recompensele și nu e iertător cu pedepsele: de va fi ușuratic cu recompensele, sluga merituoasă își va slăbi trebnicia; de va fi iertător cu pedepsele, sluga ticăloasă va avea ușurință să facă rele. Așa că de-are cu-adevărat merit, chiar de-i vorba de-un om îndepărtat și neînsemnat, el trebuie răsplătit; de-are cu-adevărat greșeală, chiar de-i vorba de-un om apropiat și drag, trebuie pedepsit: de cel îndepărtat și neînsemnat va fi musai răsplătit iar cel apropiat și drag va fi musai pedepsit, atunci cel îndepărtat și neînsemnat nu se va moleși, iar cel apropiat și drag nu se va sumeți.



N O T E


[1]Este vorba de cele două "mînere" ale guvernării care fac și obiectul unui capitol separat (7) - mai precis pedepsele și recompensele.

[2]"Dovezile" și "semnele" erau jumătăți dintr-o plăcuță de bambus (uneori și din alt material) a căror reunire confirma tranzacția, ordinul primit etc.




mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers