Lumea chineză Revista română de cultură chineză Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Fratele mai mic al mult mai cunoscutului Lu Xun, Zhou Zuoren (1885 ~ 1967) urmează o traiectorie aparte pe fundalul modernităţii chineze, Numele său, profund legat de colaborarea cu japonezii în timpul ocupaţiei Beijingului, este asociat şi cu cîteva dintre cele mai importante societăţi literare din China anilor '20, precum şi cu genul eseistic, pe care îl practică prin excelenţă ca formă esenţială de manifestare a individualităţii autorului. Ghidîndu-se după cele două categorii estetice cardinale ale "gustului" şi "distinctivului", Zhou scrie texte frecvent ironice şi poate şi uşor detaşate de problemele concrete ale contemporanilor săi (mai ales în anii '30), lucru care îi va aduce nu puţine critici. Pe de altă parte însă, vasta sa erudiţie, folosită adesea ca ecou parodic al exegezelor clasice, precum şi evidenta eleganţă a scrierii nu deghizează decît în aparenţă o implicare constantă în problematica de substanţă a modernităţii chineze. Eseul de mai jos a fost publicat în revista Yusi în iulie 1925 sub pseudonim şi este antologat în Zhou Zuoren daibiao zuo, Henan renmin chubanshe, Zhengzhou, 1995. Al doilea text a fost scris în 1926 şi publicat în 1934, varianta folosită pentru traducere provenind din aceeaşi sursă.

Nu e nici o transliterare la mijloc în vorba asta. Deşi e oarecum greu de pronunţat, în realitate - aşa cum însuşi cuvîntul în sine o arată - e pur şi simplu vorba de mîncatul de eroi, bucată cu bucată, indiferent dacă sînt cruzi sau gătiţi.

La origini, chinezii sînt o naţie antropofagă, adică, simbolic vorbind, posedă un cod etic de canibali. În cazul în care s-ar găsi vreun neîncrezător care să aibă nevoie de dovezi în această privinţă, el poate fi poftit să arunce o privire asupra faptelor istorice. Printre ele, exemplul cel mai concludent îl găsim în dinastia Song de miazăzi, cînd un număr de răsculaţi din Shandong au pornit să caute refugiu la sud de Fluviul Albastru avînd ca merinde carne de om afumată. Dar chiar dacă au mîncat carne de om, ei se ridicaseră totuşi împotriva asupritorilor; şi, la urma urmei, carnea mîncată era de rînd. Acum însă vorbim despre carnea de erou şi nu putem să nu recunoaştem că e o delicatesă binecunoscută încă de foarte timpuriu.

Pe la începutul dinastiei Qing, atunci cînd vreo bandă de răsculaţi ucigaşi intra pe mîinile legiuitorilor, după execuţie inimile lor erau fripte şi împărţite soldaţilor şi mai-marilor lor ca să se înfrupte din ele. Privit cu ochii noştri de azi, lucrul acesta aduce mult a martirofagie, însă la vremea aceea cei în cauză erau consideraţi trădători de rînd şi nimic mai mult. Maniera asta de punere în practică a esenţei naţionale prin jupuire şi înfulecare, întru păstrarea anticelor virtuţi, nu are nimic asemănător cu, să zicem, devorarea călugărilor budişti din Tang de către demoni, care îi priveau drept bucate de mare preţ. Cît despre zilele noastre, martirofagii ştiu că ceea ce înghit sînt eroi; ba mai mult, îi înghit tocmai pentru că sînt eroi, drept care martirofagia de azi şi cea istorică sînt lucruri diferite.

De la instaurarea Republicii încoace, nu s-au mai văzut cine ştie ce eroi. De-abia acum, cînd cu 30 mai[1] [...], s-au ivit cîţiva la Shanghai. Fireşte că rămăşiţele trupurilor lor au fost îngropate, există oameni care au văzut cu ochii lor cortegiile funerare; mai sînt însă şi oameni care au motive întemeiate să se îndoiască de asta şi să nutrească temerea că acele trupuri au fost furate şi mîncate. Se zice că există două feluri de a mînca eroi: cu halca sau cu dumicatul. Halca se înghite toată odată, iar efectele sînt următoarele: creşterea în funcţie, sporirea lefii, înmulţirea cirezilor, dezvoltarea terenurilor. N-am auzit totuşi decît de vreo doi generali care să fi avut norocul ăsta. Ei înfulecau cam şapte, opt eroi din zece, oferind ce mai rămînea spre împărţire gloatei gurmande. Cît despre cei care înghit eroii cu dumicatul, ei nu au parte de mai mult de-un braţ, atunci cînd mănîncă bine; cînd mănîncă prost, abia dacă apucă un deget sau o unghie. Profitul e mic, pot doar să vîndă ceva mai multe şepci şi încălţări "30 mai" sau să-şi mai atîrne ceva firme în plus pe perete: oricum faima şi bunăstarea dobîndite sînt de nimic.

O, martiri ce v-aţi dat viaţa pentru patrie, vă mai pasă, oare, de propria carne? Cînd e spre binele compatrioţilor, nu trebuie să pregetaţi să le-o oferiţi. În felul acesta, poporul care mănîncă trupurile de eroi poate, pe de o parte, să se umple de spirit eroic, iar pe de altă parte, mistuindu-le carnea, să dea rost unui lucru nefolositor, ceea ce este dincolo de orice reproş. În plus, în ton cu vremurile, s-au îmbunătăţit metodele de înfulecare a martirilor, lucrul fiind şi mai pe placul oamenilor. Mare dreptate au străinii cînd îi numesc adesea pe chinezi popor meşter în ale mîncatului. Mie mi-e ruşine de propria neputinţă, mi-e ruşine că nu pot să mă arunc şi eu la ospăţ. Am auzit însă cuvîntul "martirofagie" şi mi s-a părut plin de savoare, aşa că am scris aceste rînduri.

1925, zilele Marii Arşiţe.

N O T E

[1]Este vorba de mişcarea izbucnită în Shanghai la 30 mai 1925. La 15 mai 1925, un muncitor chinez dintr-o fabrică de bumbac este ucis de către proprietarii japonezi, act ce stîrneşte mînia localnicilor. Două săptămîni mai tîrziu, în jur de două mii de studenţi pornesc într-un marş de solidaritate cu muncitorii prin zona oraşului concesionată puterilor străine. Marşul s-a soldat cu arestarea a peste o sută de studenţi. În jur de zece mii de oameni s-au adunat imediat în concesiunea britanică Nanjing Lu cerînd eliberarea celor arestaţi. Poliţia engleză a deschis focul, mai multe zeci de protestatari fiind ucişi.

mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers