Lumea chineză Revista română de cultură chineză Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Sensibilitatea de care dă dovadă Zhu Ziqing (1896-1948) în Imaginea spatelui lui (1925), probabil cel mai reuşit eseu al lui în tradiţia lirică a genului la care participă şi nume precum Lu Xun, de exemplu, continuă să fie apreciată şi astăzi, textul fiind frecvent studiat şi introdus în manuale. Pentru traducere a fost folosită varianta disponibilă pe internet la www.xys.org. A fost de asemenea consultată şi versiunea lui Howard Goldblatt antologată în Joseph M. Lau, Howard Goldblatt (ed.), The Columbia Anthology of Literature, Columbia University Press, New York, 1995, pp. 627-629.

Pe tata nu l-am văzut de doi ani şi mai bine, dar pînă azi nu pot uita imaginea spatelui său, pierzîndu-se în depărtare. În iarna acelui an, bunica murise, iar slujba tatei fusese dată altcuiva - o vreme, aşadar, în care necazurile s-au ţinut lanţ. Am plecat din Beijing către Xuzhou, dorind să merg împreună cu tata la înmormîntarea bunicii, iar apoi să mă întorc acasă. Ajuns la Xuzhou, văzîndu-l pe tata, zărind lucrurile împrăştiate în neorînduială în curte şi amintindu-mi de bunica, nu mi-am putut stăpîni un şuvoi de lacrimi.

"Ce-i făcut e bun făcut, a spus tata, nu are rost să te întristezi. Din fericire, întotdeauna există cîte o portiţă de scăpare."

Odată ajunşi acasă, ne-am amanetat avutul, tata şi-a plătit datoriile, apoi a mai împrumutat ceva bani pentru înmormîntare. În acele zile, toată familia era îndurerată - pe de o parte din pricina înmormîntării, iar pe de alta, din pricina slujbei pierdute a tatei. De cum am sfîrşit înmormîntarea, tata trebuind să meargă la Nanjing ca să-şi facă din nou un rost, iar eu la Beijing, la studii, am pornit împreună la drum.

Am rămas la Nanjing timp de o zi, hoinărind împreună cu prietenii. A doua zi de dimineaţă urma să trec pe malul celălalt al Fluviului Albastru, pînă la Pukou, de unde urma să iau trenul către nord. Ocupat fiind cu diverse treburi, tata a hotărît mai întîi că nu mă va conduce şi că va ruga un cunoscut, lucrător la un hotel, să-mi ţină el tovărăşie. L-a povăţuit apoi pe acesta în fel şi chip, o dată şi încă o dată; cu toate acestea, era îngrijorat, temîndu-se că lucrătorul de la hotel nu se va arăta potrivit pentru o astfel de treabă. A ezitat aşa ceva vreme. De fapt, eu aveam pe atunci douăzeci de ani şi fusesem deja la Beijing de vreo două-trei ori, aşa încît nu mi se părea a fi mare lucru. După ce stătu o clipă pe gînduri, tata se hotărî în cele din urmă să mă însoţească el însuşi. L-am sfătuit de două-trei ori că ar fi mai bine să nu meargă, însă nu a făcut decît să spună:

"Nu contează; nu-i bine să mergi cu unul din ei!"

Am trecut noi fluviul şi iată-ne la gară. Mi-am cumpărat bilet, iar el a stat să-mi vegheze bagajele. Acestea fiind foarte multe, a trebuit să dea cîţiva bănuţi unor hamali, ca să poată ajunge cu ele pînă la peron. Pe cînd mă întorceam cu biletul, el tocmai se străduia să-i convingă să mai lase din preţ. Eram pe atunci din cale-afară de isteţ; cum mi se părea că nu rosteşte întocmai vorbele potrivite, m-am grăbit să intru în vorbă. Însă a reuşit pînă la urmă să se înţeleagă cu ei şi m-a condus pînă la tren. Mi-a ocupat un loc lîngă uşa vagonului, pe care mi-am aşternut jacheta din lînă purpurie pe care mi-o făcuse el. M-a sfătuit să fiu prudent, să fiu atent în timpul nopţii şi să am grijă să nu răcesc. I-a pus apoi pe îngrijitori să-mi poarte de grijă cum se cuvine. Eu însă rîdeam în sinea mea de naivitatea lui - oamenii aceştia nu ţin seamă decît de bani, n-are nici un rost să-i pui să facă ceva! Unde mai pui că un bărbat ca mine putea să-şi poarte singur de grijă. Aducîndu-mi acum aminte de acele vremuri, mă minunez eu însumi de isteţimea mea!

"Întoarce-te, tată!", am spus eu. El aruncă o privire afară şi zise:

"Merg să-ţi cumpăr mandarine. Rămîi aici, nu pleca."

Pe un alt peron, după gratiile ce-l mărgineau, se aflau cîţiva vînzători în aşteptarea muşteriilor. Ca să ajungă acolo, tata ar fi trebuit mai întîi să coboare de pe peronul nostru şi să urce apoi pe celălalt. Gras cum era, aceasta avea să-i ceară ceva efort. Aş fi vrut să merg eu însumi, însă nu mi-a îngăduit şi neavînd încotro, a trebuit să-l las pe el. L-am zărit, cu pălăria lui din pînză neagră, jacheta neagră şi roba verde-închis, cum se îndreaptă cu paşi grei către calea ferată şi coboară încet, fără mare dificultate. Nu i-a fost însă deloc uşor să urce pe peron, după ce a traversat calea ferată. S-a apucat cu mîinile de marginea peronului, chinuindu-se să-şi urce picioarele, cu trupul gras aplecat uşor către stînga. Atunci am văzut imaginea spatelui lui şi m-a podidit îndată plînsul. Mi-am şters în grabă lacrimile, temîndu-mă că voi fi zărit, de el sau de alţii. Cînd am privit din nou pe fereastra trenului, se întorcea deja, cu mandarinele roşii, lucioase, în braţe. Înainte de a traversa calea ferată, a pus mai întîi mandarinele pe peron, a coborît încet, apoi a luat din nou mandarinele. Cînd a ajuns la peronul nostru, m-am grăbit să-l ajut. Urcîndu-se cu mine în tren, a pus dintr-o dată toate mandarinele pe haina mea de piele. Şi-a scuturat apoi praful de pe haine, părînd relaxat, iar după o clipă spuse:

"Am plecat, să-mi scrii cînd ajungi!"

L-am privit îndepărtîndu-se. A făcut cîţiva paşi, a întors capul şi m-a privit, spunînd:

"Întoarce-te în tren, nu e nimeni în vagon."

Am aşteptat pînă ce imaginea spatelui lui s-a pierdut în mulţime, m-am urcat în tren, m-am aşezat, iar lacrimile m-au podidit din nou.

În anii care au trecut de atunci, drumurile noastre nu s-au mai întîlnit, iar acasă a fost uneori mai bine, alteori mai rău. În tinereţe, a călătorit mult, spre a-şi cîştiga existenţa, întreţinîndu-se singur şi făcînd multe fapte memorabile. Cum să ştie că anii bătrîneţii au să-i fie atît de grei! Întîmpinînd asemenea suferinţe, nu-şi putea ascunde tristeţea în suflet. Atunci cînd sufletul închide un noian de sentimente, ele se năpustesc afară; întîmplările mărunte ale vieţii de fiecare zi îi stîrneau adesea mînia. Încetul cu încetul nu s-a mai purtat cu mine ca în vremurile de altădată, însă în aceşti doi ani în care nu ne-am văzut, mi-a uitat toate cusururile şi ne-a dus dorul, mie şi fiului meu. După ce am ajuns în Beijing, mi-a trimis o scrisoare în care spunea: "Sînt sănătos, numai braţele mă dor, şi mi-e greu să scriu sau să ţin în mînă beţişoarele. Mă tem că ceasul călătoriei celei mari nu e departe." Citind aceste vorbe, i-am zărit din nou imaginea spatelui gras printre lacrimi, cu roba-i verde închis şi jacheta neagră. Ah! Cine ştie cînd îl voi mai vedea pe tata!

mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers