Lumea chineză Revista română de cultură chineză Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Gao Xingjian este primul laureat chinez al Premiului Nobel pentru literatură. Printre romanele sale se numără Muntele inimii şi Cartea unui însingurat. Dintre piesele de teatru amintim Semnal absolut, Staţia de autobuz, La marginea vieţii, Somnambulul etc.

Născut în 1940, absolvent al secţiei de limba franceză a Institutului de Limbi Străine din Beijing, Gao Xingjian debutează încă din timpul studenţiei cu versuri şi proză de un "individualism" special, care îi va fi imputat în timpul Revoluţiei Culturale. Sinceritatea şi directeţea lor vor rămîne însă să se manifeste plenar în perioada liberalizării politice a anilor '70, cînd scriitorii chinezi cîştigă dreptul la exprimarea unui conţinut personal. Revenit în actualitatea literară din China, Gao Xingjian se implică în dezbaterile pentru renovarea formei, pentru descoperirea unor noi modalităţi de exprimare. Acestea au loc pe fundalul emulaţiei "moderniste" pe care tineri poeţi şi artişti plastici o lansează în anul 1978 în jurul revistei Azi. Un climat extrem de propice pentru Gao Xingjian, care cunoaşte bine poeţii moderni din spaţiul francez şi pe care îi traduce şi prezintă cu obiectivul clar de a servi drept modele de imitat. Această mişcare de deschidere spre culturile străine pare în continuarea acelora similare petrecute în China cu cinci decenii înainte, cu aceeaşi intenţie de emancipare şi răspunzînd aceluiaşi conflict între tradiţie şi inovaţie.

Gao Xingjian scrie în 1981 un Eseu asupra tehnicii romanului modern, foarte important în polemica asupra modernizării, dar mai ales prin urmările asupra prozatorilor care se vor constitui în generaţia de aur a anilor '85. Cu acest prilej, el adoptă programatic atitudinea de promovare a "literaturii de dragul literaturii", înscriindu-se în paradigma scriitorilor chinezi esteţi, care pun înainte de mesaj arta şi frumuseţea formală. O opţiune cu atît mai semnificativă cu cît practica literară a timpului e dominată de realismul socialist.

Scrierile sale din anii '80, mai degrabă neorealiste decît moderniste, sînt considerate "poluări" ale ideologiei oficiale. Aşa se întîmplă cu piesele de teatru "Semnal absolut" sau "Staţia de autobuz", mai întîi cu un anumit succes de public, mai apoi cu interzicerea reprezentaţiilor. Cunoscător al teatrului francez, nu doar al poeziei sau romanului, Gao Xingjian e influenţat de Beckett sau Ionescu, din care şi tradusese în limba chineză. Această influenţă e vizibilă şi în piesele sale de teatru, şi în prozele de mai apoi, cu o coerenţă originală şi uzînd de strategia monologului polifonic. Scrieri care urmează a fi finalizate în străinătate, căci după evenimentele din '89, faţă de care ia atitudine, Gao Xingjian pleacă din ţară. Decretat "reacţionar" şi devenit dizident, el nu cultivă totuşi dizidenţa, aşa cum nu exploatează nici tema exilului. Personalitatea sa de artist complex se dezvoltă în diverse domenii, se face de exemplu cunoscut în special ca om de teatru prin montări ingenioase şi prin creaţii proprii, aşa cum este piesa "La marginea vieţii" prezentată în cadrul Festivalului de la Avignon. Pictează, de asemenea, şi cîştigă un bun renume cu expoziţii de pictură abstractă.

În ceea ce priveşte proza sa, deşi etichetat fie ca "modernist", fie în şcoala scriitorilor "în căutarea rădăcinilor", Gao Xingjian nu se recunoaşte în nici una din aceste etichetări. Pentru că nu numai opera sa, dar artistul însuşi, cu atît de multe faţete, scapă oricăror circumscrieri. Ceea ce recunoaşte în mod clar este că literatura lui este o "literatură rece" care refuză servitutea oricărui tip de comandă; nici un fel de aşteptare nu influenţează opţiunile estetice ale autorului. Singura îndatorare este faţă de adevărul vieţii, care trebuie exprimat într-o frumuseţe naturală şi spontană a formei, în perfectă corelaţie cu modelul de manifestare a acestui adevăr.

"Fusesem învăţat că viaţa este izvorul literaturii şi că literatura trebuie să fie credincioasă vieţii, adevărului. Iar greşeala mea fusese tocmai aceasta, că mă îndepărtasem de viaţă, că mă dusesem în sensul invers al adevărului ei. Adevărul vieţii nu seamănă cu imaginea lui exterioară. Adevărul vieţii, adică natura ei adevărată, trebuie să fie chiar aşa cum este ea, şi nu altfel. Dacă mă îndepărtasem de acest adevăr, e pentru că nu dădusem la iveală decît o serie din fenomenele vieţii care nu pot desigur să o reflecte corect. De fapt nu făcusem decît să mă angajez pe o pistă falsă şi să deformez realitatea." (Muntele inimii, cap. 2) Adevărată atitudine daoistă, această pledoarie pentru viaţa autentică - a te lăsa în voia ei ca unic adevăr, al experienţei - denunţă artificialitatea imaginii exterioare a adevărului dat, impus (subiectivă, personală, limitatoare). Nu fragmente care o surprind în parţialitate, ci chiar şuvoiul ei viu şi atotcuprinzător, aceasta ar fi menirea unei literaturi care să poată exprima viaţa. Cărţile nu sînt nici ele decît expuneri ale adevărului incomplet, sînt "capcane" - "mă zbat în păienjenişul lor ca o insectă", mărturiseşte scriitorul. Depăşirea cărţilor, depăşirea literaturii înseşi (a vechilor sale formule), iată ce "călătorie liberă" propune Gao Xingjian în romanul Muntele inimii premiat cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2000.

Cînd termină, în 1989, în Franţa, acest roman, Gao Xingjian mărturiseşte că odată cu el şi-a încheiat socotelile cu nostalgia faţă de "locurile natale". Un soi de refuz conştient al suferinţelor şi frustrărilor exilului, care nu ar fi fost potrivit cu condiţia sa de artist plenar. Exil creator deci, iată opţiunea lui Gao Xingjian, care va reprima de aici încolo orice gest politic ostentativ.

Temă a călătoriei, cu tradiţie în China (de la Qu Yuan la Liu E), tema romanului Muntele inimii este mai mult decît călătoria în ţinuturi marginale "în căutarea rădăcinilor". Miza sa este mult mai mare, parcursul exterior al călătoriei este dublat de unul interior în care întămplările prezente refac prin evocare trăiri trecute şi servesc la o explorare de sine "globală", din mai multe perspective. Personajul principal, un intelectual chinez plecat în căutarea Muntelui inimii - Lingshan - angajat la suprafaţă într-o cercetare etnografică, reface exact în stilul cărturarului chinez tradiţional plecat în acele manyou, călătorii iniţiatice cu scopul desăvîrşirii de sine, traseul unei regăsiri a spiritului - a inimii Chinei. Traseu picaresc în care sînt incluse secvenţe diverse cu peisaje şi personaje insolite, situaţii apropiate de miraculos sau de absurd. E de fapt încercarea de a reconstitui şi de a arăta măreţia vieţii în dezordinea şi nonsensul ei. Este pînă la urmă exact dezideratul lui Zhuangzi de a arăta că viaţa este o operă de artă la gestionarea căreia omul este copărtaş, şi Lingshan - Muntele inimii - este "cuvîntul ochi" al acestei opere, al acestui corp viu care este China eternă.

Preocupat în mod deosebit de arta cuvîntului, Gao Xingjian realizează o fuziune perfectă a formei cu sensul, ideal estetic al Chinei clasice. În acest mod recuperează el tradiţia, printr-un tehnicism apăsat, printr-o întoarcere a limbajului asupra-şi, pentru a realiza, ca şi Zhuangzi, o conectare în fluxul verbal, în rezonanţă cu fluxul lumii şi al conştiinţei. Vechiul exerciţiu în poezie şi practica de pictor îi folosesc deopotrivă în acest tip de scriitură prin imagini multievocatoare.

La decernarea premiului de către Academia Suedeză, dintre meritele enumerate, cel mai proeminent este cel referitor la "ingeniozitatea limbajului său, care a deschis noi căi în arta romaului şi teatrului chinez".

Într-adevăr, pentru Gao Xingjian arta mînuirii cuvintelor echivalează cu definiţia literaturii: literatura nu poate fi altceva decît arta limbajului. Scris în decursul a şapte ani, romanul Muntele inimii pune în practică toate imperativele creaţiei pe care Gao Xingjian le enunţase în teorie şi le exprimase parţial în proza eseistică sau în teatru. Spre deosebire de mişcarea modernistă din anii '20, cînd se adoptase programatic o occidentalizare a limbii, Gao Xingjian elimină orice influenţă străină din vocabular şi apelează la fondul limbii chineze, cu bogăţia registrelor şi stilurilor sale: turnuri din limba clasică, inserţii dialectale, apel la aspectul oral al limbii... El transformă în virtuţi toate datele unei limbi izolante, valorifică în stilul poeţilor clasici mobilitatea ordinii cuvintelor în frază şi toate mijloacele favorabile ambiguităţii. Tot ca în poezie, el aplică regula paralelismului, a corespondenţelor semantice şi fonice. Amestec de stiluri şi contrapunct ritmic, frazele economice şi concise alternează cu fraze ample, desfăşurate, cu recurenţe voite. O sintaxă mobilă şi supusă inovaţiei, perfect acomodată la sprinteneala gîndului, la schimbările de planuri şi de voci.

Opera unui poet, a unui pictor, a unui filozof, a unui artist, care recunoaşte "bucurarea" vieţii tocmai prin parcurgerea avatarurilor ei, romanul Muntele inimii reuşeşte să ne redea o "faţă" a Chinei, întregită, căci reuneşte cu măiestrie, făcîndu-le să bată la unison, inima ei de ieri şi de azi.

mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers