Lumea chineză Revista română de cultură chineză Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Pentru traducere s-a folosit varianta disponibilă pe internet la www.xys.org. A fost de asemenea consultată şi versiunea lui Nancy E. Chapman antologată în Joseph M. Lau, Howard Goldblatt, The Columbia Anthology of Literature, Columbia University Press, New York, 1995, pp. 616-620.

Orice fumător are cîte un moment de nesăbuinţă în care, cuprins de ambiţii nobile, ia hotărîrea de-a se lăsa de fumat, se luptă pe viaţă şi pe moarte cu demonul fumatului o vreme, ca să se trezească apoi la realitate, după vreo zece-cinsprezece zile. La rîndul meu, am avut şi eu un astfel de moment în care m-am abătut de la calea cea dreaptă şi  m-am lăsat cu mare fericire de fumat; după trei săptămîni, sub învinuirile aduse de propria-mi conştiinţă, mi-am recunoscut greşeala şi m-am căit foarte. Am jurat atunci că n-am să mai calc pe căi greşite, că n-am să mă mai chinui astfel şi că am să fiu în continuare un adept fidel al fumatului, pînă la adînci bătrîneţi. Poate că atunci am să mă las, ascultînd impietăţile proferate de femeile acelea de la YMCA, căci la o asemenea vîrstă, voinţa îţi e slabă, nu te poţi controla şi nici nu poţi fi tras la răspundere. Însă cîtă vreme mai sînt stăpîn pe voinţa mea şi mai pricep diferenţa dintre bine şi rău, n-am să mă mai las niciodată pradă unei asemenea ispite. Fiindcă în urma acestei experienţe care mi-a servit de învăţătură, mi-am dat seama că a te lăsa de fumat fără nici o pricină, punînd astfel capăt fericirii şi confortului sufletului tău, este un fapt imoral, care nu-ţi e de folos nici ţie, nici celorlalţi. Aşa cum spune profesorul Haldane, renumitul biochimist englez, fumatul este una dintre cele patru descoperiri din istoria omenirii cu cea mai mare influenţă asupra vieţii noastre. Din cîte îmi amintesc, una dintre celelalte trei este un nouă tehnică de a obţine tinereţea veşnică cu ajutorul unor hormoni de maimuţă. Dar cum asta e-n afara subiectului, nu mă priveşte aici.

Mi-e ruşine să povestesc cît de mari mi-au fost nesăbuinţa şi sfiala în timpul acelor trei săptămîni. Deşi ştiam că o ţigară, cît de mică, n-ar avea decît o influenţă fericită asupra trupului şi-a spiritului meu, nu îndrăzneam totuşi să-mi ofer această plăcere. Şi dacă stau să mă gîndesc, acum că totul a trecut, nu pot să pricep cum de o astfel de nesăbuinţă a putut dura trei săptămîni. Iar dacă aş încerca să zugrăvesc în amănunt prin ce-am trecut aceste în trei săptămîni, totul ar fi, zău aşa, cu neputinţă de înşirat. Desigur, mai înainte de toate ideea de a te lăsa de fumat în sine e cam nesăbuită. De ce s-ar lăsa oare vreodată cineva de fumat? Nici acum nu pot găsi un răspuns la această întrebare. Însă purtarea oamenilor e adesea iraţională: noi uneori facem intenţionat întocmai ce nu trebuie să facem, iar alteori, cînd stăm degeaba şi lenevim, ne impunem tot soiul de mari încercări - ne chinuim oasele, ne înfometăm burţile sau ne istovim puterile, acţionînd astfel împotriva propriei firi şi pregătindu-ne să fim oameni de seamă. Lăsînd însă asta la o parte, tot nu-mi pot explica cum de-am avut atunci o asemenea idee de prost gust, care aminteşte bine de căratul cărămizilor, cum făcea Tao Kan,[1] sau de gimnastica şi exerciţiile fizice ale contemporanilor noştri - învăţaţi care, neavînd lemne de tăiat, apă de cărat de la fîntînă şi nici ricşe de tras, dau din mîini în sus şi-n jos fără vreun scop anume, făcînd exerciţii de dragul exerciţiilor, şi neavînd nici cea mai mică contribuţie la producţia industrială a ţării. A te lăsa de fumat este, de bună seamă, un exerciţiu al spiritului pentru uzul învăţaţilor.

Desigur că, în primele trei zile, am avut întruna, în gît şi chiar în nas, o senzaţie stranie şi greu de suportat şi care aducea a mîncărime. A fost însă uşor să scap de ea. Am mîncat bomboane de mentă, am băut ceai tie guanyin şi am înghiţit pastile franţuzeşti de primă calitate împotriva durerilor în gît. Astfel am scăpat, în trei zile, de acea mîncărime ciudată. Aceasta a fost prima etapă care trebuie parcursă pentru a te lăsa de fumat, şi nu are nimic ieşit din comun, fiind doar o luptă în plan fiziologic. Toţi cei care-şi închipuie că a te lăsa de fumat înseamnă doar atît uită de înrîurirea pe care acest demon o are asupra sufletului. Dacă nu poţi înţelege acest adevăr, atunci nu eşti pregătit nici să discuţi despre lăsatul de fumat.

După aceste trei zile, am intrat în cea de-a doua etapă, cea a războiului psihologic. Ajuns aici, am înţeles dintr-o dată că fumătorii din lumea asta pot fi împărţiţi în două categorii. Din prima fac parte prefăcuţii, cei care fumează doar pentru a fi în rînd cu lumea. În cazul lor, lăsatul de fumat nu are cea de-a doua etapă şi nu le cere, deci, nici un efort. Se spune că fumătorii de genul ăsta izbutesc să se lase de fumat atunci cînd se hotărăsc să o facă, motiv pentru care se zice că dau dovadă de o voinţă de neclintit. Dar, la urma urmei, aceşti oameni se pot oare numi fumători? Căci dacă un om poate să se lase de un viciu ca şi cum s-ar lepăda de-o haină veche, e limpede că nu poate fi numit viciu. Pentru aceşti oameni, fumatul e o activitate pur trupească, precum spălatul pe faţă sau pe dinţi - le e totuna dacă se spală sau nu, căci nu au nici o nevoie lăuntrică în acest sens şi nu înseamnă nimic sufleteşte pentru ei. Sufletul nu le cere nimic altceva, doar să se spele pe faţă, să mănînce şi să-şi îmbrăţişeze copiii cînd se întorc acasă. Seara, împreună cu doamnele din clubul de temperanţă, citesc fabulele lui Esop, după care merg să se culce, cu cugetul împăcat. Ei nu au nimic în comun cu versurile lui Xin Qiji şi Wang Wei sau cu muzica lui Beethoven şi cu ariile lui Wang Shifu.[2] Nu-i lucru de mirare: la urma urmei, cascada de pe muntele Lushan nu e decît un curs de apă îndreptat în jos şi nimic mai mult, nu-i aşa? Dar, întreb eu, a citi versurile lui Xin sau ale lui Wang fără a fuma se poate? Au ba?

Însă în cazul acelora care înţeleg cu-adevărat ce înseamnă a fuma, lăsatul de fumat duce la o problemă pe care membrii şi membrele clubului de temperanţă nu şi-o pot închipui. După nici trei zile fără tutun, lipsa de sens a acestui fapt şi suferinţele la care ne-am supus ne apar limpede în faţa ochilor, nouă, adepţii fideli ai fumatului. Raţiunea şi bunul simţ ne fac atunci să ne întrebăm din ce pricină, politică, socială, morală, fiziologică sau psihologică, ar trebui să ne stăpînim pofta de a fuma, să ne folosim intenţionat inteligenţa ca să ne împotrivim conştiinţei şi ca să facem rău firii înseşi şi să ocolim această stare de fericire lipsită de griji. Doar toată lumea ştie că o operă literară desăvîrşită cere din partea autorului energie, avînt al spiritului, neîngrădire a minţii şi vioiciune a condeiului. Cititorul, la rîndul său, trebuie să-şi unească spiritul cu mintea, să-şi lase cugetul liber de orice piedică şi spiritul să-i rătăcească în voie pentru a putea aprecia opera. Or, cum s-ar putea crea aceste stări de spirit fără a fuma? În orice moment de inspiraţie, simţim că singurul lucru înţelept pe care-l putem face este să întindem mîna după o ţigară. Dar ia să ne închipuim că în locul acesteia am duce la gură o bomboană lipicioasă - ar fi o treabă de-a dreptul vulgară. Am să povestesc acum cîteva întîmplări care-mi vor servi drept dovadă.

Prietenul meu, dl B, a sosit într-o zi din capitală la Shanghai. Nu ne văzuserăm de trei ani. Pe cînd ne aflam amîndoi la Beiping[3], de dimineaţă pînă seara hoinăream împreună, iar noaptea fumam şi pălăvrăgeam despre diverse lucruri - literatură, filozofie, artă modernă sau despre cum ar putea fi schimbat universul şi omenirea. Acum, cînd el m-a vizitat la Shanghai, ne-am aşezat amîndoi la gura sobei, tăifăsuind despre vremurile de demult, despre ce mai fac vechile noastre cunoştinţe comune din Beiping şi despre lipsa de recunoştinţă a oamenilor. De fiecare dată cînd discuţia noastră lua avînt, simţeam nevoia să întind mîna după o ţigară, însă nu făceam decît să mă ridic pentru a mă aşeza din nou, sau mă foiam pe scaun. Dl B însă pufăia cu nepăsare ca o locomotivă, părînd a fi mai mult decît mulţumit. Îi spusesem deja că m-am lăsat de fumat şi de aceea mă jenam să-mi calc cuvîntul chiar în faţa lui. Cu toate acestea, eram cît se poate de conştient de nefericirea care îmi apăsa sufletul, ca şi cînd aş fi suferit vreo pierdere. La fiecare peroraţie zgomotoasă a dlui B, nu puteam rosti decît cîte un "da", deşi aş fi dorit să pot şi eu mă avînt în discuţie cu el, cu încîntare şi cu inima uşoară. Am vorbit noi în felul acesta vreo oră sau două, timp în care n-am îndrăznit să fumez, după care prietenul meu şi-a luat rămas bun şi a plecat. Dacă e să ţinem seama de "hotărîrea de neclintit" şi de "voinţa" mea, se poate spune că am fost un învingător plin de triumf, însă în suflet nu simţeam deloc cine ştie ce bucurie. După cîteva zile, am primit o scrisoare de la dl B, scrisă pe drumul de întoarcere. Îmi spunea că în ultima vreme m-am schimbat, că nu mai sînt atît de entuziast şi de vioi ca înainte, iar elocvenţa nu-mi e nici pe departe aşa cum era odinioară; se întreba dacă nu e din pricina poluării din Shanghai. Pînă în ziua de astăzi regret faptul că n-am fumat în acea seară.

Într-o altă seară, mă aflam la o şedinţă. Şedinţele acestea ale noastre au loc o dată pe săptămînă. De fiecare dată, după cină, se citesc eseuri, apoi se discută pe tema lor, iar întreaga atmosferă este cea a unei mari adunări a fumătorilor. De astă dată a fost rîndul dlui C să-şi citească eseul. Acesta era intitulat "Religia şi revoluţia" şi era presărat cu multe vorbe de duh. [...] Pe cînd pălăvrăgeam noi, fumul din încăpere se îndesa din ce în ce mai tare - era întocmai vremea cînd în aer pluteau miresme tainice şi se năşteau idei minunate. Poetul H şedea răsturnat pe un scaun şi învăţa să scoată rotocoale de fum, iar inspiraţia probabil i se înălţa pas cu pas odată cu rotocoalele pe care le slobozea; calmul şi încîntarea lui nu pot fi înfăţişate neştiutorului în cuvinte. Eu eram singurul care nu fuma şi-mi părea că mă aflu în afara civilizaţiei, exilat în afara planetei. În clipa aceea, cu cît cugetam mai adînc, cu atît lăsatul de fumat îmi părea lipsit de orice noimă. Atunci mi-am dat dintr-o dată seama de cît de nesăbuit fusesem. Am încercat să găsesc vreo pricină pentru care hotărîsem să mă las de fumat, însă n-am reuşit să dau de nici una.

Nu mult după aceea, conştiinţa a început să mă chinuiască. Fiindcă, gîndeam eu, de preţ în gîndirea oamenilor este faptul că se poate înălţa inspirată. Or, fără a fuma, cum poate sufletul să atingă o asemenea stare? Într-o după-amiază, am mers în vizită la o doamnă din Europa. Doamna cu pricina stătea lîngă masă, cu o ţigară într-o mînă şi cu cealaltă mînă pe genunchi, cu trupul uşor aplecat în afară, cu o atitudine inspirată. Mi-am spus că momentul trezirii a sosit. Ea mi-a întins tabachera, iar eu, încetişor, cu calm, am luat o ţigară, ştiind că din acea clipă am atins din nou Calea.

Întors acasă, am chemat servitorul şi l-am trimis după un pachet de Baixi. Pe marginea biroului meu se afla o scobitură făcută de ţigările pe care le aşezasem acolo. Fiindcă lanţul ţigărilor pe care le fumam nu se întrerupea decît arareori, scrijelisem lîngă scobitură cuvintele ce urmează: "Heleşteul preţuirii fiecărei clipe". Socoteam că o să fie nevoie de vreo şapte-opt ani ca scobitura să pătrundă întreaga tăblie a biroului, groasă de doi centimetri. Cînd luasem hotărîrea să mă las de fumat, mi-a părut rău că "Heleşteul preţuirii fiecărei clipe" nu avea niciodată să fie mai adînc decît cîţiva milimetri. Prin urmare, am fost nespus de bucuros atunci cînd am început din nou să-mi aşez ţigara acolo. Şi deşi mi se deschidea în faţă un drum lung şi anevoios, aveam să înaintez zi de zi, neabătut. Mai apoi, fiindcă am plecat să locuiesc într-o altă casă, a trebuit să vînd biroul, care nu încăpea în noua bibliotecă, şi astfel m-am despărţit de "Heleşteul preţuirii fiecărei clipe". Acesta a fost primul lucru pe care l-am regretat vreodată în viaţa mea.

N O T E

[1]General din dinastia Jin care se antrena cărînd cărămizi dimineaţa şi aducîndu-le înapoi seara.

[2]Wang Wei şi Xin Qiji sînt celebri poeţi din dinastia Tang, respectiv Song, iar Wang Shifu este unul dintre marii dramaturgi din dinastia Yuan.

[3]Denumire sub care a fost cunoscut o vreme Beijingul.

mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers