Lumea chineză

Revista română de cultură chineză

Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Cuprins Articolele în limba engleză Articolul următor Pagina lingvisticii chineze Pagina Editurii Sempre


Printre articolele întemeietoare ale modernității chineze, puține sînt cele ce aveau să aibă un impact atît de puternic și de lungă durată ca Umilele păreri despre reforma literaturii ale filozofului, cercetătorului și politicianului Hu Shi (1891 ~ 1962). Lipsit de virulența în ton a majorității tovarășilor săi de idei - vezi articolul următor al lui Chen Duxiu - , Hu Shi se orientează în esență către un program constructiv, ecou indirect al pragmatismului profesorului său, John Dewey, bazat pe adecvare și eficiență. Apelul său la utilizarea limbii vorbite în literatură, apel reluat în numeroase alte texte, atît ale lui cît și ale altor intelectuali grupați în jurul revistei Tineretul Nou, va avea roade în scurtă vreme, anii '20 marcînd de facto apariția unei literaturi scrisă în vernacular care încearcă să aplice principiile enunțate de Hu Shi și de ceilalți ideologi ai Mișcării pentru noua literatură. Pe de altă parte, iconoclasmul cu care Hu Shi reașază liniile de forță ale literaturii chineze va avea o influență profundă și de durată în reformulările canonice ulterioare, după cum se va vedea și din textul lui Chen Duxiu tradus mai jos.
Textul a fost publicat pentru prima oară în revista Tineretul Nou în februarie 1917. Varianta folosită pentru traducere provine din Zhang Ruoying, ed., Zhongguo xin wenxue yundongshi ziliao, Shanghai shudian, Shanghai, 1982 [1934]. A fost consultată și traducerea lui Kirk A. Denton din Modern Chinese Literary Thought: Writings on Literature, 1893-1945, Stanford University Press, Stanford, 1996, pp. 123-139.



Hu Shi: Umilele mele păreri despre reforma literaturii
Traducere de Irina Ivașcu



În ziua de astăzi mulți vorbesc despre reforma literaturii. Dar pe autorul acestor rînduri, care nu are mare învățătură și nu mult rafinament, oare ce l-ar îndreptăți să vorbească despre aceasta? În ultimii ani am reflectat mult asupra acestui subiect, am purtat de asemenea discuții cu prietenii, care mi-au fost de ajutor, iar rezultatul lor merită să fie expus. Am rezumat concluziile mele în opt idei principale pe care le voi prezenta pe rînd, pentru ca ele să poată fi studiate de cei preocupați de reforma literaturii din epoca noastră.

Pentru a vorbi despre reforma literaturii contemporane consider că trebuie să pornim de la opt probleme. Care sînt aceste opt probleme? Iată-le: (1) Vorbirea să aibă substanță. (2) Să nu fie imitați cei vechi. (3) Să se pună accent pe scrierea gramaticală. (4) Să nu se practice tînguirea fără motiv. (5) Să se elimine clișeele și expresiile standard. (6) Să nu se folosească aluzii. (7) Să se înlăture paralelismele. (8) Să nu se ocolească limba vorbită și formulele populare.

1. Vorbirea să aibă substanță

Marele neajuns al literaturii chineze contemporane se află în faptul că vorbele sînt lipsite de substanță. Oamenii din ziua de astăzi nu știu decît că "dacă vorbele nu sînt exprimate cu eleganță, ecoul lor nu ajunge departe",[1] dar nu știu că dacă vorbirea este lipsită de substanță, atunci nici literatura nu mai are nici un folos. Ceea ce eu numesc "substanță" nu este totuna cu teoria celor vechi conform cărora "literatura îl poartă pe dao". Ceea ce eu numesc "substanță" se referă la două lucruri:

1. Sentimentele

În Marea prefață la Cartea Poemelor se spune: "Atunci cînd sentimentele se pun în mișcare în interior ele se întrupează prin intermediul vorbelor. Atunci cînd vorbele nu sînt de ajuns atunci se poate recurge la exclamații. Cînd nici exclamațiile nu sînt suficiente, atunci se poate recurge la cîntec, iar atunci cînd nici cîntecul nu este de ajuns, mîinile și picioarele prind a se învîrti într-un dans nebun." (Ceea ce contemporanii numesc "simț estetic" ține și el de sentimente.)

2. Ideile

Prin termenul "idei" mă refer la trei lucruri: punctele de vedere, puterea de cunoaștere și idealurile. Ideile nu trebuie în mod necesar transmise prin intermediul literaturii, literatura în schimb este valoroasă prin ideile pe care le transmite. Ideile pot la rîndul lor fi puse în valoare prin intermediul unei literaturi valoroase. Acesta este motivul pentru care proza lui Zhuangzi, poemele lui Tao Yuanming, Li Bai și Du Fu, strofele lui Xin Jiqi și romanul lui Shi Nai'an[2] s-au păstrat de-a lungul vremii. Ideile sînt pentru literatură așa cum este creierul pentru trupul omenesc. Dacă omul nu poate gîndi, atunci chiar dacă are o înfățișare plăcută, chiar dacă poate să rîdă și să plîngă și este înzestrat cu sentimente, de unde să-și extragă seva? Cu literatura se petrece întocmai.

Dacă literaturii îi lipsesc aceste două lucruri, ea este asemeni unei femei frumoase dar fără suflet și fără creier, cu toate că încîntă privirea cu formele ei bine împlinite totul nu este la urma urmei decît praf în ochi. Literații din ziua de azi se pierd în puzderia de cuvinte și tonalitatea lor, dar nu au nici o idee înaltă și nici un sentiment sincer de exprimat. Acesta este motivul pentru care literatura a intrat în declin. Răul acestei literaturi se află în prea multa podoabă, adică în lipsa de substanță: pentru a remedia acest neajuns trebuie deci să-i dăm substanță. În ce constă această substanță? Constă în două lucruri: sentimente și idei.

2. Să nu fie imitați cei vechi

Literatura se schimbă odată cu epoca. Fiecare epocă are propria ei literatură: dinastiile Zhou și Qin au avut propria lor literatură, dinastiile Han și Wei au avut literatura lor, dinastiile Tang, Song, Yuan și Ming au avut literatura lor. Aceasta nu este o opinie personală, este vorba de un adevăr al înaintării civilizației. Cît despre proză, a existat proza din Cartea documentelor, proza filozofilor dinainte de dinastia Qin, proza istoricilor Sima Qian și Ban Gu, a poeților Han Yu, Liu Zongyuan, Ouyang Xiu și Su Shi, cea din culegerile de dialoguri ale lui Zhu Xi și cea din romanele lui Shi Nai'an și Cao Xueqin: [3] toate acestea au realizat înaintarea literaturii. Acest progres poate fi exemplificat și cu ajutorul poeziei [...] În toate aceste epoci s-au produs schimbări în funcție de tendințele și stilurile diferite ale vremurilor, fiecare epocă avînd propriile sale merite. Astfel dacă generația noastră le privește din punctul de vedere al evoluției istorice, nu poate să afirme că literatura celor vechi este întotdeauna mai bună decît noua literatură. Literatura istorică a lui Zuo Qiuming și Sima Qian este aparte, dar atunci cînd comparăm romanul Osîndiții mlaștinilor al lui Shi Nai'an cu Comentariul lui Zuo și cu Însemnările istorice[4], este oare nevoie să fim îngăduitori (pentru a-i recunoaște valoarea)? Rapsodia celor trei capitale și Rapsodia celor două capitale[5] sînt bogate, dar în comparație cu poemele din dinastia Tang și strofele din dinastia Song, ele nu sînt decît pleavă. Astfel, se poate vedea cum evoluția literaturii în acord cu epoca nu poate fi oprită. Oamenii din dinastia Tang nu trebuie să compună poeme în stilul dinastiilor Shang și Zhou, iar cei din dinastia Song nu trebuie să compună rapsodii ca Sima Xiangru și Yang Xiong: chiar de li s-ar fi poruncit, tot nu ar fi izbutit. Nu se poate izbuti împotriva firii i a vrmurilo, nimi nu sepoate mplini împotriva mersului evoluției.

De-abia după ce ne luminăm asupra noimei evoluției literaturii putem vorbi despre ce numesc necesitatea de "a nu-i mai imita pe cei vechi". China de astăzi trebuie să producă o literatură a zilelor noastre și nicidecum să imite literatura epocilor Tang și Song, nici pe cea a dinastiilor Zhou și Qin. [...]

Dintre operele literaturii contemporane, doar romanele în limba vorbită (scrise de Wu Woyao, Li Baojia și Liu E)[6] pot să stea fără rușine în rînd cu operele literare de prim rang din întreaga lume. Motivul nu este altul decît acela că acest fel de romane nu imită literatura celor vechi (ele iau mult din Întîmplări din lumea cărturarilor, Osîndiții mlaștinilor și Povestea pietrei,[7] dar nu le imită pe acestea). Doar literatura care prezintă situația și sentimentele societății contemporane poate deveni o literatură autentică. Scrierile specialiștilor în literatură clasică care studiază poezia diverșilor poeți antici sînt complet lipsite de valoare. Cei care vor să scrie astăzi literatură trebuie să știe despre ce e vorba.

3. Să se pună accent pe structura gramaticală

Cei care scriu poezie sau proză în ziua de astăzi nu se preocupă de structura gramaticală. Există nenumărate exemple în acest sens, pe care însă nu le voi mai aminti, voi spune doar că acest fapt se remarcă în special la cei care scriu proză paralelă și poezie cu formă fixă. Dacă nu se acordă atenția cuvenită gramaticii atunci "(înțelesul) nu poate fi pătruns". Acest fapt este de la sine înțeles, astfel încît nu este nevoie să fie explicat mai pe larg.

4. Să nu se practice tînguirea fără motiv

Nu este ușor de spus care sînt caracteristicile acestui neajuns. În ziua de astăzi tinerii sînt adesea pesimiști și își aleg pseudonime ca: "Cenușă Rece", "Nenăscutul" sau "Cenușă Moartă". Cînd scriu poezie sau proză, în fața apusului de soare se gîndesc la amurgul vieții; vîntul de toamnă îi duce cu gîndul la declinul (pe care îl prevestește); cînd sosește primăvara, singura lor teamă este că va trece în prea mare goană; cînd florile înfloresc, nu se tem decît de grabnica lor ofilire. Acestea sînt cîntecele de jale ale unei țări înrobite. Nici măcar celor vîrstnici nu le-ar sta bine să scrie o asemenea literatură, darămite celor tineri? Această practică nesănătoasă aduce cu sine în cele din urmă o atmosferă de letargie; ea nu stimulează oamenii la faptă și nu-i îndeamnă să muncească și să-și servească țara. Acest fel de literatură nu face decît să se jeluiască și să suspine. Scriitorii prin aceasta se apropie de vîrsta înaintată, iar cititorilor le curmă astfel voința. Aceasta este ceea ce eu numesc tînguirea fără motiv. Oare noi nu cunoaștem nenumăratele necazuri ale țării? Dar cînd țara este la necaz, putem oare obține ceva cu ajutorul suspinelor și al jeluielilor amarnice? Pe mine mă interesează scriitori care pot fi asemeni lui Fichte sau Mazzini și nu cei care vor să fie asemeni lui Jia Yi, Wang Can, Qu Yuan sau Xie Ao.[8] Ei nu pot fi asemeni lui Jia Yi, Wang Can, Qu Yuan sau Xie Ao, ci scriu doar poezie și proză despre femei, vinuri, deprimare și disperare: cît de jalnică și nesemnificativă este o astfel de literatură!

5. Să se elimine clișeele și expresiile standard

Învățații din ziua de astăzi, dacă au reușit să memoreze cîteva expresii standard, se pot deja numi poeți. Ceea ce ei numesc poezie sau proză nu sînt altceva însă decît clișee învechite, precum: "a irosi timpul", "ce ți-e dat", "risipire", "bătut de vînturi", "pămînt de flori", "cămara înghețată", "soarele-n amurg", "ierburi parfumate", "pavilionul primăverii", "suflet neliniștit", "întoarcerea la vis", "cîntecul cucului", "umbră singuratică", "cuvinte formate (pe cer) de stoluri de gîște sălbatice", "pavilionul de jad", "cuvinte de brocart", "tristă schimbare". Acest tip de clișee sînt nenumărate, fiind demne de tot disprețul. Ele vor da naștere unui tip de poezie și proză în aparență bun, dar în realitate prost, care par a fi literatură dar nu sînt. [...]

Datoria noastră de a înlătura clișeele și expresiile standard nu constă din nimic altceva decît din făurirea de cuvinte pentru a zugrăvi și descrie ceea ce fiecare experimentează prin propriile simțuri și află prin experiență personală: talentul se află doar în legătura cu faptele și în atingerea scopului de a descrie cu fidelitate lucrurile și de a exprima idei. Cei ce folosesc clișee și expresii standard sînt leneși și nu doresc să-și făurească singuri cuvinte pentru a descrie lucrurile.

6. Să nu se folosească aluzii

Dintre cele opt puncte ale reformei literare susținute de mine, acesta constituie ținta celor mai multe atacuri din partea prietenilor, pentru că este și cel care este cel mai ușor să fie înțeles greșit. Prietenul meu Jiang Kanghu mi-a scris o scrisoare în care spunea: "Aluzia literară are două înțelesuri, unul larg și unul restrîns. Încărcarea cu ornamente și cu aluzii demult a fost înălțată de cei vechi ca interdicție strictă. Dacă și expresiile și istoriile sînt date la o parte, atunci nu numai că se va pierde cu totul calitatea stilului, dar chiar și rolul cuvintelor se va pierde. ... Nuanțele cele mai subtile ale limbajului se exprimă cu ajutorul unor cuvinte simple cu sensuri bogate. Pasajul acesta nu ar putea fi izbutit dacă n-aș folosi aluzii. Dacă nu sînt folosite aluziile, nu numai că nu se pot scrie versuri, dar nici o scrisoare nu se poate scrie și nici nu se poate vorbi. [...] Dacă încercăm să le înlocuim cu expresii și vorbe populare, ne mai putem oare exprima? Dacă folosim cuvinte simple sau complicate e lucru mărunt: mă tem doar că dacă folosim în locul unor cuvinte alte cuvinte, chiar dacă lungimea textului crește de cinci ori, sensul tot nu va mai putea fi exprimat cu atîta precizie și într-un mod atît de potrivit. Ce putem oare face în această situație?"

Discuția de mai sus este foarte potrivită. Conform lui Jiang Kanghu, aluziile pot fi împărțite în două categorii, după sensul larg și după cel restrîns:

1. În sensul larg al cuvîntului sînt cuprinse cinci categorii de aluzii. Aluziile la care eu mă refer (cînd susțin renunțarea la aluzii) nu cuprind aceste cinci categorii:

a. Analogiile folosite de cei vechi. Ele provin din comparația cu un anumit lucru și au un sens general inteligibil, care nu se pierde odată cu trecerea timpului. Contemporanii pot și ei folosi acest tip de aluzii. Spre exemplu, "a-și străpunge scutul cu propria suliță" este o expresie pe care și omul necitit din zilele noastre o poate pricepe și știe să spună "(lucrurile) sînt scut și suliță" [se contrazic]; de aceea, ea nu poate fi catalogată drept aluzie. [...] În întemeierea metaforelor și în alegerea analogiilor, de preț este potrivirea: dacă se potrivesc, atunci nu este nici o diferență între folosirea veche și cea modernă. [...]
b. Expresiile idiomatice. Expresiile idiomatice sînt expresii compuse din mai multe caractere prin a căror îmbinare rezultă un sens nou. Sînt expresii uzuale, care circulă de multă vreme și a căror folosire nu trebuie evitată. Ba dimpotrivă, chiar și în zilele noastre se pot construi noi expresii idiomatice. Se încadrează în această categorie expresii ca "arme ascuțite", "cuget liber", "a se preocupa de detalii și a omite esențialul". Nici acest tip de expresii nu pot fi incluse în rîndul aluziilor în sensul strict al cuvîntului, fiind zilnic folosite.
c. Referirile la fapte din istorie. A compara faptele prezente cu fapte din istorie, pentru a le pune în discuție, nu înseamnă a recurge la aluzii. [...]
d. Comparațiile cu oameni din vechime. Nici acest procedeu nu îl includ în rîndul aluziilor. [...]
e.Citarea celor vechi. Nici acest tip nu intră în rîndul aluziilor. [...]

2. Ceea ce combat eu sînt aluziile în sensul restrîns al cuvîntului. Aluziile despre care vorbesc eu sînt acelea la care literații recurg atunci cînd nu pot să-și construiască ei înșiși limbajul pentru a descrie ceea ce văd în fața ochilor și ceea ce simt în adîncul inimii. Ei încearcă astfel să înlocuiască acest conținut prin istorii vechi care nu se prea potrivesc sau care sînt complet nepotrivite, cufundîndu-se în ambiguitate: aceasta este ceea ce eu numesc "aluzii". Aluziile în sens larg despre care am vorbit mai sus, cu excepția celei de-a cincea, au o valoare comparativă. Ele realizează deci o comparație și nu o substituție. În ceea ce privește însă aluzia în sens restrîns, ea substituie în întregime ceea ce autorul nu poate exprima în mod direct: el se folosește deci de aluzie pentru a se exprima. Aceasta este diferența dintre a se folosi sau nu de aluzii. În cazul aluziilor în sensul restrîns mai există și diferența dintre aluziile reușite și cele stîngace. Cele iscusite pot fi ocazional folosite, cele stîngace sînt o meteahnă și trebuie eliminate complet.

a. Aluziile reușite. Acestea sînt aluziile la care se referă Jiang Kanghu cînd afirmă despre limbaj că trebuie să fie simplu dar bogat în sensuri. [...]
b. Aluziile stîngace. Cei care folosesc aluzii stîngace sînt în marea majoritate oameni leneși, care nu știu să-și creeze propriile expresii și ca atare se folosesc de aceasta ca de o strategie de a-și ascunde lenea și neîndemînarea. [...]

7. Să se înlăture paralelismele

Paralelismul este o caracteristică a limbajului uman. Astfel paralelismul erau folosit și în scrierile antichității, ca în operele lui Laozi și Confucius. De exemplu:

"Dao care poate fi rostit nu este eternul Dao;
numele care poate fi numit nu este eternul nume:
fără nume, este obîrșia Cerului și pămîntului,
nume avînd, este mama celor zece mii de lucruri.
Astfel,
întru totul lipsit de dorință, îi poți contempla ascunzișurile,
iar întru totul aflat în dorință, îi poți contempla înfățișările."[9]

Acest fragment din Laozi este construit pe baza a trei paralelisme. Sau, din Analecte:

"Omul ales nu se dedă plăcerilor pîntecelui și n-așteaptă să fie sătul. Se mulțumește să locuiască modest și nu caută s-o ducă mai bine."

"De cel sărac nu cere pomană, de cel bogat ce nu-i stăpînit de mîndrie vană, [ce credeți, Maestre, despre ei?]"

"Ție-ți pare rău de o mioară, eu însă mă-ngrijesc ca Ritul să nu moară".[10]

Toate aceste construcții urmează însă tendințele firești ale limbajului și nu sînt defel artificiale sau forțate, pentru că nu urmează nici un fel de reguli fixe în ceea ce privește numărul de silabe, tonurile și jocul plin-vid. Cît despre literatura de mai tîrziu din epoca de decadență, limbajul ei a devenit lipsit de substanță, iar forma a fost pusă pe prim plan. Cînd această valorizare a formei a ajuns la extremă, a urmat o epocă de înflorire a prozei paralele și a poeziei cu formă fixă. În rîndul lor există și opere valoroase, dar sînt foarte puține la număr. Din ce pricină? Nu se datorează oare asta faptului că libertatea de exprimare a fost excesiv îngrădită? (Printre operele literare mai vechi și cele de dată mai recentă nu există nici o singură poezie cu formă fixă de dimensiuni întinse.) Cînd vorbim în ziua de astăzi despre reforma literaturii, "trebuie mai întîi să stabilim ceea ce este esențial",[11] nu trebuie să ne irosim energia în subtilități și amănunte nesemnificative. De aceea sînt de părere că trebuie eliminate proza paralelă și poezia cu formă fixă. Chiar dacă nu pot fi complet înlăturate, ele trebuie privite ca niște tehnici literare colaterale și nicidecum să fie căutate cu orice preț.

În ziua de astăzi mai sînt încă oameni care disprețuiesc romanele scrise în limba comună, privindu-le ca pe manifestări minore ale literaturii. Ei nu știu să-i prețuiască pe Shi Nai'an, Cao Xueqin și Wu Wuyao ca puncte de referință în literatură, așa cum nu știu că de fapt proza paralelă și poezia cu formă fixă sînt o formă minoră de manifestare a literaturii. Știu că există oameni care auzind această teorie o vor respinge.

8. Să nu se ocolească limba vorbită și formulele populare

Eu îi iau drept etalon pe Shi Nai'an, Cao Xueqin și Wu Wuyao și de aceea susțin teza că nu trebuie evitate limba vorbită și formulele populare. (Vezi și secțiunea 2 de mai sus.) Limba vorbită și cea scrisă de multă vreme se opun una alteia la noi în țară. Cînd au fost introduse scripturile budiste în China, limba literară le era insuficientă traducătorilor pentru a reda în întregime sensul; de aceea ei le-au redat într-un limbaj simplu, iar stilul lor s-a apropiat de limba vorbită. Budiștii de mai tîrziu au folosit și ei adesea limba vorbită în comentariile lor și în culegerile de dialoguri. Neo-confucianiștii din dinastia Song și-au expus învățătura în limba vorbită, alcătuind culegeri de dialoguri; acest stil a devenit în cele din urmă stilul standard al discuțiilor erudite (urmat și de literații din Ming). În acea vreme, limba vorbită începuse să pătrundă și în poezie, astfel că în dinastiile Tang și Song existau deja poeme și strofe în limba vorbită. Odată cu dinastia Yuan, partea de nord a Chinei s-a aflat timp de trei secole sub stăpînirea unor seminții străine (dinastiile Liao, Jin și Yuan). În aceste trei secole, în China a apărut o literatură populară care se îndepărta de vechile standarde. Au apărut romane ca Osîndiții mlaștinilor, Călătorie spre soare apune și Cele trei regate și nenumărate piese de teatru (dramaturgii ca Guan Hanqing au scris fiecare zeci de opere. Literatura chineză nu a fost niciodată mai bogată decît în această epocă.) Privită din perspectiva epocii actuale, literatura chineză și-a atins punctul de maximă înflorire în dinastia Yuan. Este fără îndoială epoca în care au fost create cele mai multe opere nemuritoare. În acea vreme literatura se apropia de idealul unificării dintre limba vorbită și cea scrisă, pentru că limba vorbită aproape că devenise limbă literară. Dacă această tendință nu ar fi fost împiedicată să se dezvolte, atunci în China ar fi putut să se nască o literatură vie și s-ar fi înfăptuit astfel opera măreață pe care Dante și Luther au înfăptuit-o în Europa prin înlocuirea limbii latine cu limba vorbită. [...] (Înălțarea giganților literari s-a petrecut cînd "literatura vie" a înlocuit latura latină moartă. Cînd există o literatură vie, apare și o limbă națională bazată pe unirea dintre limba scrisă și limba vorbită.) Aceasta s-ar fi întîmplat și în China, dar din păcate, în timpul dinastiei Ming această tendință a fost împiedicată să se dezvolte, atunci cînd guvernul a început să selecționeze dregătorii pe baza eseurilor din opt părți. Iar literații din acea vreme ca He Jingming, Li Mengyang și cei "Cei șapte maeștri"[12] au luptat pentru a impune stilul celor vechi ca model superior. De aceea, prilejul rar ce nu se arată decît o dată la o mie de ani de a realiza unificarea dintre limba scrisă și cea vorbită a fost pierdut înainte de vreme, la jumătatea drumului. Privită din perspectiva evoluției istorice actuale, literatura în limba vorbită este etalonul literaturii chineze și este în același timp, fără doar și poate, instrumentul indispensabil al literaturii viitoare. (Cînd spun "fără doar și poate", este vorba doar de o convingere a mea personală, în ziua de astăzi însă probabil că puțini vor fi de acord cu mine asupra acestui punct.) Din această pricină eu sugerez ca cei care scriu azi poezie sau proză să folosească limba vorbită și formulele populare. Decît să se folosească de cuvintele moarte ale scriitorilor de acum trei mii de ani, mai bine să se folosească de limba vie a secolului douăzeci [...]; decît să folosească limba din epocile Qin, Han și a celor Șase Dinastii care nu se adresează multora, mai bine să se folosească de limbajul pe înțelesul tuturora din Osîndiții mlaștinilor și Călătorie spre soare-apune. [...]




N O T E


[1]Cunoscută formulă tradițională, atribuită lui Confucius (în Zuozhuan, Xiang 25).

[2]Shi Nai'an (1296 ~ 1370) este creditat cu romanul Osîndiții mlaștinilor.

[3]Zhu Xi (1130 ~ 1200) este un însemnat filozof neoconfucianist, iar Cao Xueqin este autorul romanului clasic Visul din pavilionul roșu.

[4]Operele celor doi istorici menționați în rîndul anterior, Zuo Qiuming (sec. 5 a. Chr.), respectiv Sima Qian (145 ~ 86 a. Chr.).

[5]Două dintre cele mai cunoscute rapsodii despre capitale, opere ale lui Zuo Si (250 ~ 305), respectiv Ban Gu (32 ~ 92).

[6]Cunoscuți romancieri din dinastia Qing (1644 ~ 1911).

[7]Celebre romane clasice chineze.

[8]Cei patru poeți, din epoci diferite, au în comun tema exilului.

[9]Daodejing, 1. Versiunea românească, Cartea despre Dao și Putere, Editura Humanitas, București, 1993, p. 39, traducere de Dinu Luca.

[10]Analecte 1.14., 1.15., respectiv 3.17. Versiunea românească, Analecte, Editura Humanitas, București, 1996, pp. 71, 72, 97, traducere de Florentina Vișan.

[11]Mencius, 6A15.

[12]"Cei șapte maeștri", printre care se numărau și He Jingming și Li Mengyang, este denumirea sub care este cunoscută o influentă mișcare clasicizantă de la începutul dinastiei Ming (1368 ~ 1644).




mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers