Lumea chineză

Revista română de cultură chineză

Volumul 1 Numărul 1 Martie 2001

Cuprins Articolele în limba engleză Articolul următor Pagina lingvisticii chineze Pagina Editurii Sempre


Rolul lui Chen Duxiu (1880-1942), eseist, om de litere, politician, în declanșarea și perpetuarea radicalelor mișcări de înnoire culturală și politică din China anilor '20 este uriaș. Ca editor al celei mai însemnate reviste a modernității chineze, Tineretul nou, Chen s-a aflat continu în fruntea mișcării de reforme politice, sociale și culturale din China deceniului 2 care avea să capete numele de Mișcarea pentru noua cultură. Articolul de față, apărut în Tineretul nou în februarie 1917, formulează cîteva dintre imperativele majore ale procesului de demolare iconoclastică a tradiției (în spiritul sloganului, celebru în epocă, "Să dărîmăm prăvălioara lui Confucius!"), precum și direcțiile de reconstrucție și transformare a culturii în linie modernă și occidentală. Demnă de semnalat este și aproape brutala reconfigurare a întregului canon literar preconizată aici de Chen, în cadrul unui proces la care participă și Hu Shi și multe alte figuri ale mișcării de înnoire și în urma căruia textele marilor prozatori din Ming și Qing și ale dramaturgilor din Yuan vor sfîrși prin a-și ocupa locul binemeritat.
Articolul a apărut prima oară în revista Tineretul nou în februarie 1917. Varianta folosită pentru traducere provine din Zhang Ruoying, ed., Zhongguo xin wenxue yundongshi ziliao, Shanghai shudian, Shanghai, 1982 [1934]. A fost consultată de asemenea echivalarea lui Timothy Wong din Kirk Denton, ed. Modern Chinese Literary Thought: Writings on Literature, 1893-1945, Stanford University Press, Stanford, 1996, pp. 140-145.



Chen Duxiu: Despre revoluția literară
Traducere de Irina Ivașcu



Se pune întrebarea: "De unde provine oare măreața și strălucitoarea Europă de astăzi?" Am putea răspunde: este un dar al revoluției. Sensul de "schimbare a vechiului și înnoire" pe care îl are în limbile europene cuvîntul "revoluție" nu se aseamănă deloc cu schimbarea însemnelor dinastice de pe pămînt chinez; de aceea, începînd cu Renașterea, în lumea politică au avut loc revoluții, în religie au avut loc revoluții, în etică și morală au avut de asemenea loc revoluții; literatura și arta nu au fost nici ele lipsite de revoluții, cunoscînd pe această cale dezvoltarea și progresul. Istoria civilizației europene moderne poate fi potrivit numită istoria revoluției. De aceea se poate spune că Europa măreață și strălucitoare de astăzi este un dar al revoluției.

Poporul nostru delăsător și laș se teme de revoluție ca de șerpi și de scorpioni, de aceea cu toate că pe plan politic s-au realizat deja trei revoluții, totuși întunericul nu a fost încă risipit. Într-o oarecare măsură cauza se găsește în faptul că toate au început bine și s-au sfîrșit prost, nereușind să spele cu sînge proaspăt vechile urme de noroi. În mare parte însă, cauza este că etica, morala, literatura și arta, adînc înrădăcinate și înstăpînite peste spiritul acestui popor, au fost toate comploturi tenebroase întinzîndu-se la mai multe nivele și grămezi întregi de mizerie și noroi: de aceea nici revoluții care să înceapă bine și să sfîrșească prost nu au avut loc. Acesta este motivul pentru care revoluțiile doar politice nu au putut aduce nici o schimbare și nu au putut avea nici un efect în societatea noastră. Concluzia pe care o putem trage de aici este că motivul acestei situații se găsește în faptul că poporul chinez nu privește cu ochi buni revoluția și că nu știe că ea este vîrful de lance al dezvoltării culturii.

Zarva pe care a creat-o în toată țara problema învățăturii lui Confucius a fost primul semn premergător acestei revoluții a eticii și a moralei. Suflul revoluției literare răsuflă deja de nu puțină vreme, iar cel care a înălțat primul steagul acestei mișcări este prietenul meu, Hu Shi. Sînt gata să-i înfrunt de bună voie pe dușmanii mei cărturari din întreaga țară și să înalț marele steag al "armatei revoluției literare" în sprijinul prietenului meu. Pe steag voi scrie cu caractere mari și bine conturate cele trei mari principii ale armatei revoluționare: 1. Să răsturnăm literatura aristocratică lingușitoare și plină de înflorituri! Să construim o literatură națională ușor de înțeles și bogată în sentiment! 2. Să răsturnăm literatura clasică învechită și extravagantă! Să construim o literatură realistă proaspătă și sinceră! 3. Să răsturnăm literatura de sihastru, obscură și încîlcită! Să construim o literatură socială limpezi și pe înțelesul tuturor!

Ariile regatelor sînt pline de vorbe de pe ulițe și din mahalale, Strofele din Chu[1] folosesc din plin dialectele și graiurile și amîndouă sînt strălucitoare și merită din plin aprecierea noastră. Moștenitorii acestui curent sînt autorii de rapsodii din cele două dinastii Han: pline de lingușeli și înflorituri, bogate în vorbe dar sărace în înțelesuri, ele marchează începutul transformării literaturii clasice aristocratice într-o păpușă funerară. Poemele pentasilabice din dinastiile Wei și Jin sînt pline de sentiment și descriu realitatea: ele reprezintă o schimbare față de stilul încărcat și rigid al epocii anterioare și se poate spune că pentru literatura din epocă au reprezentat o mare revoluție și deci un mare progres. Pe de altă parte însă, această literatură se baza pe literatura veche în cîteva aspecte, avînd limbajul concis dar înțelesurile obscure și neluîndu-și drept sursă de inspirație fenomenele sociale: în aceste puncte literatura acestei epoci se aseamănă cu stilul aristocrației și nu poate fi considerată a fi o literatură națională pe înțelesul poporului. Odată cu dinastiile Qi și Liang, stilul a rămas cel al scrierii paralele, care s-a perpetuat pînă în dinastia Tang, cînd a dus la poezia cu formă fixă. Literatura nerimată a continuat să folosească scrierea paralelă, așa cum a fost încă de la Cartea documentelor și de la Cartea schimbărilor încoace. (Literații din vechime nu numai că foloseau scrierea paralelă, dar utilizau și multe rime; de aceea literații care practică paralelismul susțin teoria conform căreia paralelismul ar fi modelul adevărat al literaturii chineze. [Defunctul meu prieten, Wang Yousheng se numără printre susținătorii acestei teorii.] Ei nu știu că nu este defel ușor să imiți literatura veche și că rima și paralelismul s-au perpetuat doar pentru a facilita transmiterea și recitarea. Cum se poate oare ca scriitorii de mai tîrziu să nu priceapă aceste lucruri?)

Începînd cu dinastia Jin de Est, (chiar și) în note și înfățișări s-a folosit scrierea paralelă. Aceasta s-a perpetuat pînă în dinastia Tang, cînd a dus la proza antitetică. Poemele să aibă formă fixă iar proza să fie antitetică: aceste (concepții) și-au avut originea în Dinastiile de Miazăzi și de Miazănoapte și s-au împlinit în dinastia Tang. Mai apoi au apărut și poemele legate și proza (alternînd structuri de) patru și șase silabe. Acest tip de literatură clasică aristocratică, plină de înflorituri, lingușitoare, extravagantă și artificială, este foarte tehnicistă și nu e mai presus de o frumoasă femeie de lut sulemenită cu fel și fel de farduri: privită prin prisma valorii eseurilor din opt părți prezentate de candidații la înalte dregătoriii la examenele imperiale, nu e cu mult mai sus și poate fi socotită ultima suflare a literaturii!

Han Yu și Liu Zongyan[2] s-au înălțat spre a curăța învățătura de un rafinament excesiv a înaintașilor lor de nenumăratele ei înflorituri: stilul lor s-a îndepărtat de literatura clasică aristocratică a Dinastiilor de Miazăzi și de Miazănoapte, ducînd spre epoca de tranziție pe care a reprezentat-o literatura populară a dinastiilor Song și Yuan. Han Yu, Liu Zongyan, Yuan Zhen[3] și Li Bai s-au înălțat venind în întîmpinarea acestei mișcări și i-au devenit astfel nucleu. Se spune că eseurile lui Han Yu au dus la redresarea literaturii care decăzuse pe parcursul a opt dinastii (de la Han la Tang); deși nu este sigur că e așa, totuși faptul că a schimbat tehnicile literare a opt dinastii și a deschis drumul către literatura din dinastiile Song și Yuan îl face un mare literat. Ceea ce mă nemulțumește pe mine astăzi la Han Yu sînt două lucruri:

1. Literatura să o imite pe cea a maeștrilor din vechime. Deși literatura lui nu este clasică, el nu s-a dezbărat încă de stilul aristocrat, iar dacă e să îi analizăm conținutul, acesta nu se compară nici pe departe cu bogăția conținutului romanelor din dinastia Tang. Rezultatul e că el a creat o nouă literatură aristocratică.

2. Greșește adoptînd perspectiva eronată conform căreia "Literatura trebuie să îl poarte pe dao". Literatura la origine nu a fost făcută ca să-l poarte pe dao; dar ideea ca "literatura să îl poarte pe dao", apărută odată cu Han Yu și încheiată cu Zeng Guofan[4], nu este decît o vorbă de fațadă, extrem de goală și superficială, imitată după Confucius și Mencius.

Pornind de la aceste două puncte, schimbarea pe care a adus-o Han Yu vechiului n-a făcut decît să urmeze cerințele epocii. Din punct de vedere al istoriei literaturii, prin el însuși nu a oferit nimic care să merite atenția.

Operele cu adevărat valoroase care merită atenția noastră din literatura vremurilor mai apropiate sînt piesele din dinastiile Yuan și Ming și romanele din dinastiile Ming și Qing. Din păcate această literatură a fost sugrumată încă din fașă de personaje nefaste, murind astfel înainte de a fi apucat să vadă lumina zilei; și iată că literatura chineză din ziua de astăzi este ofilită și învechită, neputîndu-se compara nici pe departe cu literatura europeană. Cine sînt aceste personaje nefaste? Este vorba de cei Șapte Maeștri de la început și cei Șapte Maeștri de la sfîrșit din dinastia Ming și de Gui Youguang, Fang Bao, Liu Dakui și Yao Nai care urmăreau gîndirea (literară) din dinastiile Tang și Song.[5] Aceste optsprezece personaje prețuiau trecutul și disprețuiau vremea lor, mestecînd fiecare vorbă și fiecare cuvînt și fiind despoții lumii literare; în schimb, ei au făcut ca numele unor mari scriitori ai epocii, precum Ma Zhiyuan, Shi Nai'an și Cao Xueqin,[6] să rămînă aproape necunoscute oamenilor. Cît despre poezia celor Șapte Maeștri - aceasta se străduia din răsputeri să imite modelele celor vechi, într-o asemenea măsură încît se poate spune că de fapt o copiau. Lucrările lui Gui Youguang, Fang Bao, Liu Dakui și Yao Nai sînt fie avide de glorie și faimă, fie tînguiri goale, pline de forme verbale clasice. Fiecare a scris opere de mare întindere, vorbind ba de una ba de alta, dar nu știu ce vroia de fapt să spună. Autorii unei astfel de literaturi nu au avut nici un fel de talent creator și au fost complet lipsiți de substanță; șiretlicul constă doar în imitarea celor vechi și amăgirea oamenilor, și nici un singur cuvînt scris de ei nu are valoare care să dăinuie. Și deși scrierile le sînt fără de număr, opera lor nu are nici cea mai mică legătură cu progresele societății și civilizației epocii.

În ziua de astăzi, literatura chineză a moștenit în întregime neajunsurile epocilor anterioare. Așa-numita "Școală Tongcheng" este un amestec eclectic al stilului care imită dinastiile Tang și Song și al eseurilor în opt părți; așa numita "proză paralelă" este doar proza (care alternează) patru și șase silabe a lui Zhang Zaogong și Yuan Mei; iar așa-numita "Școala Jiangxi" își face un idol din Huang Tingjian.[7] Putem căuta, dar nu vom găsi pe nimeni printre cei vechi care să-și fi exprimat sentimentele și să-și fi descris epoca pe șleau și așa cum este: așa-numiții giganți literari reprezentativi pentru vremurile lor nu numai că nu se găsesc în întreaga țară, dar nici măcar ideea unor asemenea giganți nu există. Literatura noastră nu este așadar valoroasă, iar scrierile noastre de folos public sînt cu mult mai ciudate. Inscripțiile de pe stele și epitafurile sînt laudative în doză maximă, în așa fel că cititorii nu mai au cîtuși de puțin încredere în ele, iar autorii trebuie să le facă în continuare după cum e obiceiul. În notițele cele mai obișnuite întotdeauna se află, la început și la sfîrșit, tot felul de vorbe de laudă. Cei aflați în doliu trăiesc (uneori) în belșug și mănîncă din plin, dar e musai ca anunțul de doliu să-i înșele pe ceilalți spunînd: "Atît de derutat și pierdut, de dorm pe rogojină, cu-o bucată de pămînt slujindu-mi drept pernă." Cînd unui doctor i se oferă o tăbliță, dacă pe ea nu stă scris "Măiestria-i o depășește pe a lui Bo Qi și pe cea a Împăratului Galben", atunci apare: "Ce-atinge cu mîna se-mprospătează." Pe decorațiunile de hîrtie lipite pe cea mai măruntă, mai prăpădită și mai de la țară prăvălie de soia stă scris întotdeauna: "Afacerile sporesc și se întind peste tot între cele patru mări. Izvoarele averii sînt bogate și pătrund peste tot între cele trei rîuri." Acestea și alte urîțenii din scrierile de folos public ale oamenilor sînt trepte ale literaturii aristocratice clasice, lăudăroasă și ipocrită și extravagantă.

În această epocă de înnoire a literaturii, întreaga literatură aristocratică, literatura clasică și literatura sihaștrilor au fost cu toate respinse. Care sînt motivele pentru care aceste trei genuri de literatură trebuie respinse? Literatura aristocratică este înecată în ornamente și se bizuie mereu pe alții, pierzîndu-și astfel spiritul independent și respectul de sine. Literatura clasică este extravagantă și încărcată și a pierdut astfel din vedere scopul de a exprima sentimente și de a reda realitatea. Literatura sihaștrilor este obscură și încîlcită: ea pretinde că pătrunde tainele firii, dar de fapt nu are nici un folos pentru marea majoritate a oamenilor. În formă, acestea sînt mereu la fel, au carne dar sînt lipsite de osatură, au formă dar nu au spirit, sînt ornament lipsit de orice folos; conținutul lor nu trece dincolo de regi și împărați, dregători și nobili, nemuritori și demoni, precum și de sărăcirea sau profitul unui om sau altul. Universul, viața oamenilor, societatea sînt cu toate dincolo de locul unde poate ajunge concepția lor. Acestea sînt neajunsuri comune tuturor celor trei forme. Astfel de literaturi se află într-o relație reciprocă cauză-efect cu caracteristicile noastre naționale, anume: lingușeala, exagerarea, prefăcătoria și aplecarea spre irealizabil. Astăzi, dacă dorim reformarea politicii, trebuie în mod necesar să reformăm literatura care s-a înstăpînit în spiritul politicienilor. Dacă nu ne vom deschide ochii spre a vedea tendințele literaturii sociale din lume și spiritul timpului, dacă zi și noapte ne vom îngropa capul  într-un teanc de hîrtii vechi, iar dacă ne vom struni ochii și munci mintea cu lucruri care nu trec dincolo de regi și împărați, dregători și nobili, nemuritori și demoni, precum și de sărăcirea sau profitul unui om sau altul, dacă vom rămîne astfel și vom căuta să reformăm literatura și politica, va fi ca și cum am porni împotriva lui Meng Ben[8] legat de mîini și de picioare.

Cultura europeană a avut mult de profitat de la politică și știință și tot așa și de literatură. Îmi place Franța lui Rousseau și Pasteur, la fel cum îmi place Franța lui Hugo și Zola; îmi place Germania lui Kant și Hegel, la fel cum îmi place Germania lui Goethe și Hauptmann; îmi place Anglia lui Bacon și Darwin, la fel cum îmi place și Anglia lui Dickens și Wilde. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii noastre e vreunul care-și asumă răspunderea de fi un Hugo, Zola, Goethe, Hauptmann sau Dickens al Chinei? E vreunul căruia să nu-i pese de mustrarea sau lauda confucianiștilor pedanți și care cu ochii limpezi și inima deschisă să declare război celor optsprezece personaje nefaste? Eu sînt dispus să trag după mine un tun de patruzeci și doi și să-i deschid drumul!




N O T E


[1]Ariile regatelor este titlul primei secțiuni din Cartea poemelor. Strofele din Chu este o antologie poetică în care sînt incluse textele marelui poet Qu Yuan (-340 ~ -278) și ale tradiției sale.

[2]Celebri poeți și politicieni din dinastia Tang, promotori ai unei viguroase renașteri confucianiste.

[3]Poet din dinastia Tang.

[4]Politician și literat confucianist din dinastia Qing.

[5]Cei paisprezece maeștri sînt cărturari clasiciști din dinastia Ming. Fang Bao, Liu Dakui și Yao Nai sînt întemeietorii școlii clasicizante Tongcheng, în dinastia Qing. Gui Youguang, din dinastia Ming, face parte din grupul Tang-Song.

[6]Cunoscut dramaturg din dinastia Yuan.

[7]Eseurile în opt părți erau forma obligatorie de compoziție, extrem de sterilă și nonimaginativă, pe care trebuiau să o urmeze toți candidații la examenele imperiale prin care se selectau birocrații în China secolelor 14 ~ 19. Zhang Zaogong și Yuan Mei sînt ambii prozatori din dinastia Qing. Huang Tingjian (1045 ~ 1105), poet, eseist, filolog din Song, se află la originea a ceea ce se va numi mai tîrziu școala de poezie Jiangxi.

[8]Viteaz cavaler din vremea Regatelor Combatante.




mailto: chinesestudies@lycos.com

© 2001, by Sempre Publishers